Merită remarcat că, în avântul lor colonialist, „eliberatorii economici” din Vest n-au manifestat nici urmă de răbdare, deşi nimeni nu le lua piaţa. Si au făcut un lucru similar cu tăierea propriei crăci de sub picioare. Vestul n-a folosit decât într-o mică măsură, pentru extracţia de sevă economică din Est, investiţii – ceea ce ar fi creat aici locuri de muncă, dezvoltare şi produse cărora Vestul să le ofere debuşee într-o complementaritate economică pe termen lung – ci bănci. Acestea au fost înzestrate cu bani pentru achiziţii întru acapararea pieţei bancare estice şi creditare spre crearea artificială de consum. Capitalul bancar occidental a extras profituri uriaşe într-o perioadă scurtă, dar astfel a lichidat şi bruma de economisire din Est şi potenţialul de dezvoltare pe termen lung al acestuia. Si curând Vestul însuşi, atacat şi de criza declanşată de operaţiunile de tip cazino în care se implicaseră la ele acasă aceleaşi bănci, a pus capăt finanţării Estului pentru consum şi l-a aruncat poate pentru decenii într-o lâncezeală care este exact contrară interesului vestic de a se baza pe Est în competeţia cu Asia. Cei din centrul Europei care apucaseră perioada iniţială din postcomunism, în care Vestul a folosit instrumentul clasic investiţional, s-au ales cu ceva şi au fost implicaţi în angrenajul occidental, devenind un fel de ateliere în sistemul centru-periferie. Cei din Est – în frunte cu România şi Bulgaria – aflaţi în mărginime, care au prins în plin doar perioada instrumentului bancar al expansionismului vestic, au ajuns colonii în cel mai de jos stadiu, acela de anexă de consum, cu perspective de dezvoltare complet închise. România este un exemplu copleşitor: aceeaşi subdezvoltare, aceeaşi poziţionare în coada Europei, prăbuşire la jumătate a locurilor de muncă, niciun segment de piaţă sub control autohton, nicio poziţie strategică în mâna românilor, nicio pârghie de dezvoltare la dispoziţie.
Pentru România, anii scurşi de la căderea comunismului – puţini la număr la scară istorică – au constituit perioada celei mai teribile aserviri economice de tip colonial, necunoscută vreodată prin amploare, profunzime şi viteză. Caracterul aproape excepţional derivă din faptul că această „colonializare” s-a înfăptuit fără războaie sau ocupaţii de către forţe de intervenţie străine. Cei care au bunul simţ de a nu nega statutul actual de colonie al României, deşi ezită să-l denumească aşa, dar vor să absolve de vreo vină puterile colonialiste occidentale plasează anatema doar asupra clasei politice româneşti, care n-a fost capabilă să-şi administreze şi gestioneze cum se cuvine ţara, inclusiv vânzându-o pe nimic altora. Acestora trebuie să li se spună răspicat că economia României a intrat în colimatorul forţelor colonialiste occidentale numai atunci când au decis acestea (practic de la începutul anilor 2000) şi nu când a dorit clasa politică românească şi că acţiunea de acaparare economică a României a fost declanşată şi desfăşurată bine ticluit, fără posibilităţi de opţiune, sub condiţionările admiterii ţării în NATO şi UE.
