Nu cu mult timp în urmă s-au câștigat alegeri în numele „poporului suveran”. Iar băile de mulțime defineau o stare de fapt a rolului pe care îl juca poporul în această axiomă a complicității la impostură. Acum, aceeași mulțime fanatizată este aruncată fără voința sa pe o Golgotă a durerii. Primind din plin prețul trădării! Și al naivității…
Succesul de care s-a bucurat sintagma apelului la popor demonstrează cât de facil a fost pusă în operă manevrarea acestuia. Până și incultura sau subcultura au fost legitimate prin apel la preferinţele populaţiei majoritare, manelele constituind un puternic agent electoral. În acest sens, se confirmă vechiul dicton latinesc: Vox populi, vox Dei – fiind, de fapt, o cugetare care afirmă că adevărul este cel definit de acordul unei mari majorităţi sau de unanimitatea unei opinii, presupunând ca glasul poporului (vox populi) sa fie ascultat la fel ca şi glasul conducătorilor (vox Dei).
Originalul este de fapt o frază a teologului englez Alcuin din York (sec. VIII d.Hr.), însă sensul şi contextul enunţat de acesta este exact contrariul a ceea ce se doreşte să se afirme în prezent: “Nu ascultaţi celor care pretind că Vocea Poporului este Vocea Lui Dumnezeu, pentru că vacarmul maselor este întodeauna apropiat nebuniei!!!” În consecinţă, este riscant ca adevărul sau valorile să fie legitimate prin numărul celor care îl îmbrăţişează şi promovează.
Nu trebuie uitat faptul că teroarea bolşevică s-a exercitat în numele poporului. Fascismul şi nazismul au invocat la rîndul lor poporul. Iar războaiele „democratice”, care timp de două secole au însângerat lumea, şi-au aflat justificarea în acelaşi principiu “înalt”. Democraţia în derivă invită la manipulare. Devine uşor şi profitabil să manipulezi o masă de alegători, exploatîndu-i frustrările, speranţele, dar şi ignoranţa. Se uită adesea că Hitler a ajuns la putere graţie votului universal.
În loc să provoace îngrijorare faţă de vidul moral al societăţii, a faptului că majoritatea românilor şi-au exprima gustul pentru forme aflate la periferia culturii autentice și a unor mesaje politice masacrate de falsitate asistăm la o conspirație a tăcerii care denotă confuzia valorică ce caracterizează societatea românească. Toată vina realității crude prin care trece poporul este este transferată prea ușor doar asupra elitei politice ca și cum „vocea poporului” nu ar fi girat această situație tristă.
Prin contribuție directă s-a creat un cerc vicios ce alimentează în prezent o stare de neîncredere din partea „poporului suveran” anexată la o stare de repulsie din partea celor care au beneficiat de „solidaritatea” maselor.
Episodul nu este nici măcar nou. Reușim marea performanță de a repeta în mod magistral aceeași istorie fără a-i schimba nici măcar nuanțele. Fiindcă aceeași realitate o constata cu ani în urmă și Tudor Arghezi, sesizând o stare de spirit ce se perpetuează cu consecvență: „Am atins acest apogeu: nu mai credem credințele nimănuia și ne îndoim și de facultatea noastră de a crede în ceva.” (Tudor Arghezi, Scrieri)
Declarația rcentă a președintelui se încadrează pe aceeași coordonată: „Am învățat să nu mai am încredere în politicieni.” Însă, de ce parte a baricadei se situează? Să fie o declarație de autoculpabilizare? Sau o încercare de evadare?
Acțiunile legislative recente din câteva localități rurale au arătat ceea ar trebui să nu mai mire pe nimeni: poporul devine periculos de imprevizibil atunci când este sărac! Votează ușor iar apoi strigă tare împotriva celor ce le-au achiziționat votul!
Acest „parteneriat tacit” între abilitatea politicienilor și fragilitatea poporului nu face decât să submineze democraţia. Ceea ce pare a fi convenabil unora! Constituind o formă de conviețuire nemuritoare în spaţiul mioritic! Generând o mediocritate socială care face parte din meniul cotidian! Consfinţit de mulţime…Aprobat de “intelectuali”… Mestecat cu conştiinciozitate! Digerat pe îndelete!
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro