În lipsa băncilor mari cu capital românesc, sistemul bancar din România este doar o extensie a sistemului bancar occidental şi, prin urmare, beneficiază de un tratament special din partea statului. România, fiind o colonie, este forţată să acorde prioritate intereselor bancherilor străini şi nu intereselor naţionale.
La prima vedere, inițiativa reducerii ratelor la creditele persoanelor cu venituri sub media naţională este o clasică şi banală pomană electorală. Victor Ponta a descris esența propunerii în felul următor: „Practic, jumătate din rata pe care o plătesc va fi amânată – cei care au 800 lei rată vor plăti doar 400 lei, restul de 400 lei se amână pe doi ani, iar statul va suporta, pe baza unui credit fiscal, din impozitul pe venit diferenţa după ce se termină cei doi ani.”În realitate, situaţia este mai gravă. De fapt, dacă urmărim circuitul banilor, va avea loc un transfer masiv din bugetul de stat în conturile băncilor străine, banii făcând un scurt popas în conturile cetățenilor cu credite. Statul renunţă la încasarea a aproximativ 1,2 miliarde de dolari și transferă acești bani băncilor.
Se impun câteva întrebări:
Este statul român atât de bogat încât să-şi permită sa facă băncilor străine un cadou de 1,2 miliarde de dolari pe an?
De ce statul român susţine profiturile băncilor, reducând veniturile bugetului?
De ce toţi cetăţenii acestei ţări trebuie să plătească, fie şi indirect, pentru a compensa erorile de management a riscului a băncilor străine?
De ce în România s-a instalat un sistem în care pierderile băncilor sunt suportate de cetăţeni, iar profiturile băncilor se duc în străinătate?
Orice credit are risc de neplată şi plata pentru acest risc este inclusă în nivelul ratelor la credite. Esenţa capitalismului constă în faptul că erorile se plătesc. Dacă o bancă acordă credite unor cetăţeni incapabili să-şi plătească ratele, atunci banca trebuie să suporte pierderile şi, dacă pierderile se acumulează, trebuie să dea faliment, deoarece s-a dovedit a fi o bancă prea lacomă şi incapabilă de o gestiune normală a riscului. Statul, adică contribuabilii, nu au de ce să sponsorizeze băncile străine. Veniturile statului nu sunt garantate, veniturile cetăţeanului de rând nu sunt garantate, de ce venitul băncilor trebuie să fie garantat? Nu e capitalism pentru toţi? Sau capitalismul dur şi crud este pentru cetăţeanul de rând, iar băncile străine au dreptul inerent de a trăi într-un paradis socialist finanţat din banii publici?
Dacă guvernul vrea să ajute cetăţenii, ar trebui creat un sistem care să permită ştergerea datoriilor acumulate de persoanele fizice în cadrul unui proces de faliment personal. Băncile vor suferi, dar de ce ar trebui să fie statul român preocupat de problemele băncilor străine? Se poate aplica şi modelul maghiar, care a fost testat cu succes de Viktor Orban: creditele în valută să fie reconvertite prin lege în moneda naţională, ratele să fie plafonate, iar procesul de renegociere a condiţiilor creditelor restante să nu mai fie unul formal, ci unul în care cetăţenii să fie sprijiniţi de stat în relaţia cu băncile. În ciuda pierderilor suferite de bănci şi prognozelor apocaliptice ale jurnaliştilor străini şi „experţilor în finanţe”, sistemul bancar din Ungaria a rămas viu şi nu se poate vorbi despre un exod masiv al băncilor străine. Ceea ce a făcut Viktor Orban a fost într-adevăr o procedură dureroasă pentru bănci, dar utilă pentru buget şi cetăţeanul de rând. Ceea ce doreşte să facă Victor Ponta, secondat de Mugur Isărescu şi echipa de la FMI, este un JAF al banilor publici şi un ajutor de stat nejustificat care va fi direcţionat către băncile străine.
Autor: Valentin Mandrasescu
Sursa: Vocea Rusiei