Pensionarii au toate motivele să fie revoltaţi. Patru din cinci au pensii atât de mici încât te minunezi cum reuşesc să supravieţuiască, dacă n-au un alt suport. Reducerea cu 15% a ceea ce îi înfometa şi până acum le pare, pe bună dreptate, ceva de coşmar.
Ei coboară în stradă pentru a-i întreba pe guvernanţi unde sunt banii lor. Într-adevăr, cât timp au lucrat, actualii pensionari au cotizat pentru a avea din ce trăi când ies din viaţa activă. Dar banii respectivi nu au intrat într-un fond din care să li se plătească acum pensiile. Sistemul de pensii din România se bazează pe principiul compensării între generaţii. Practic, solidaritatea dintre generaţii se manifestă prin faptul că persoanele active finanţează pensiile curente ale celor care şi-au pierdut capacitatea de muncă.
O dată înţeles modul de funcţionare a unui asemenea mecanism, este uşor de spus pensionarilor că nu poţi să le dai mai mulţi bani decât se strâng de la contribuţii sociale. Un astfel de sistem de pensii a creat deci o dependenţă între populaţia activă şi pensionari. Iar factorul cel mai important care influenţează nivelul pensiilor nu este mărinimia politicienilor, ci raportul dintre numărul contribuabililor şi cel al beneficiarilor.
Or, un asemenea raport s-a deteriorat dramatic în ultimii 20 de ani. Dacă în 1990, rata de dependenţă era de 3,4 – ceea ce înseamnă că trei, patru salariaţi cotizau pentru un pensionar, în 2010, aceeaşi rată este subunitară – 0,8 salariaţi trebuie să ţină 1,17 pensionari. Scăderea veniturilor concomitent cu creşterea cheltuielilor, care au creat mari probleme sistemului de pensii, nu se datoreşte numai îmbătrânirii populaţiei, migrării forţei de muncă sau pensionărilor anticipate. Proasta guvernare de după ’90 a avut, probabil, consecinţe negative mai puternice decât toţi ceilalţi factori la un loc. S
e spune acum că ar fi bani pentru ca pensiile să nu se reducă, dacă s-ar scoate la lumină economia subterană, dacă s-ar veni de hac evaziunii fiscale şi contrabandei. Aşa este. Numai că cei care fac astfel de afirmaţii nu au nici un credit moral, deoarece atunci când au fost la guvernare toate aceste racile ale societăţii româneşti s-au dezvoltat în voie. Dar, în cea mai proastă lumină s-a pus clasa politică românească în 2008, când, în scopuri bine cunoscute, i-a păcălit pe nişte oameni amărâţi cu un punct de pensie de 45% din salariul mediu net pe economie, pentru ca după niciun an şi jumătate să le spună “pardon”, nu e posibil aşa ceva.
De altfel, cea mai importantă lecţie a actualei crize este aceea că decât să dai oamenilor ceva care nu are o bază economică şi apoi să fii obligat să iei înapoi ceea ce ai dat, mai bine nu dai de la început. Este însă greu de presupus că într-o democraţie kafkiană, cum este cea românească – în care se amestecă retorica, demagogia şi populismul vulgar – clasa politică va învăţa o asemenea lecţie. Iar dovada cea mai bună este faptul că nici acum nu se spune adevărul.
Staţi liniştiţi că, în 6 luni, pensiile vor reveni la nivelul actual, spun unii guvernanţi. Alţii, mai curajoşi, vorbesc de un an. Şi unii, şi alţii îi păcălesc din nou pe bieţii oameni, pentru că ceea ce pierd acum nu se va putea recupera decât atunci când economia va fi suficient de competitivă pentru a suporta un asemenea efort. Cine însă poate şti peste câţi ani se va produce minunea?
Gheorghe Cercelescu
sursa: gandul.info