În Libia ar fi fost linişte şi pace dacă Al-Qaeda şi „ambasadorii minciunilor” – care operează cablurile WikiLeaks -, nu şi-ar fi pus în cap să-l dea jos pe Muammar Gaddafi. Şi Hosni Mubarak ar fi fost încă preşedintele Egiptului dacă Israelul nu şi-ar fi trimis iscoadele în piaţa Tahrir. Ben Ali a dat şi el vina pe WikiLeaks şi pe mass-media străină, care au facut caz pentru că un vânzătorul ambulant s-a autoincendiat în semn de protest. Regele Hamad Al Khalifa din Bahrain a acuzat Iranul. Miercuri, într-un discurs precipitat ţinut în faţa parlamentului, preşedintele sirian Bashar Assad s-a plâns şi el de prezenţa conspiratorilor străini, de mâna Israelului şi de agitatorii infiltraţi printre protestatari.
Al doilea element comun este lipsa de compasiune pentru victimele ciuruite de gloanţe sau omorâte în bătaie. Niciunul din despoţii luminaţi menţionaţi mai sus, care, de altfel, îşi iubesc ţara până la sacrificiu, nu a transmis condoleanţe familiilor celor ucişi în timpul protestelor. Morţii sunt doar câţiva nefericiţi care atentează la siguranţa statului pe care ei, despoţii, îl reprezintă cu succes de decenii. Morţii sunt credulii căzuţi în capcana influenţelor externe şi victimele colaterale, nicidecum oamenii care aspiră la libertate.
Dacă represaliile violente nu dau roade, despoţii promit reforme. Eventual, cu câteva zile înainte de înfrângere sau în cazul în care marile puteri o cer. Aflat în vizită la Paris, Ben Ali a promis reforme sociale şi politice, preţuri mai mici la alimente şi a „condamnat” violenţele poliţiei. Împins din spate de Barak Obama, Mubarak a promis că va modifica constituţia, va organiza alegeri libere (după mandatul său) şi, în plus, a eliberat deţinuţi politici. Seif Al-Islam, fiul lui Gaddafi, a promis şi el un program de reforme în timp ce numărul victimelor războiului civil din Libia ajungea la 200.
Deşi folosită diferit, în funcţie de situaţie, utilizarea stării de urgenţă ca pe o ultimă formă de autoapărare este al patrulea punct comun la dictatorii arabi. Una din ultimile decizii luate de Ben Ali a fost decretarea stării de urgenţă, demitera guvernului şi promisiunea unor alegeri legislative anticipate. În Egipt starea de urgenţă era decretată din 1958 şi s-a menţinut pe tot mandatul lui Mubarak, deşi la alegerile din 2005, dictatorul a promis că o va înlocui cu o lege antiteroristă. Bashar Assad a admis că guvernul sirian nu s-a ridicat la aşteptările cetăţenilor săi, însă a refuzat să ridice starea de urgenţă, cu toate că a fost sfătuit în acest sens de o parte a consilierilor săi. În Algeria, Abdelaziz Bouteflika a ridicat preventiv starea de urgenţă din ţară pe 24 februarie, aceasta fiind decretată în urmă cu 19 ani.
Revoluţia din Tunisia a început pe 18 decembrie 2010 şi s-a încheiat pe 14 ianuarie 2011. A fost prima înlăturare de la putere a unui dictator arab şi a costat 219 vieţi şi 510 răniţi, conform rezultatelor Naţiunilor Unite. Deşi iniţial s-a speculat că Ben Ali ar fi intrat în comă, fostul dictator tunisian trăieşte în exil în Arabia Saudită.
Preţul final pentru abdicarea lui Hosni Mubarak a fost 658 de morţi şi 5000 de răniţi, conform raportului comisiei însărcinate cu investigarea evenimentelor care au avut loc între 25 ianuarie şi 11 februarie. Imediat după demisia lui Mubarak, în presă a circulat zvonul că şi el ar fi intrat în comă. Fostul dictator egiptean trăieşte în exil în Sharm el-Sheik, el neavând dreptul să părăsească Egiptul.
În Libia numărul victimelor este de departe cel mai mare de până acum şi creşte în timp ce citiţi acest material. Se speculează totuşi că Gaddafi şi-ar fi trimis câţiva reprezentanţi în Italia să îi negocieze un exil liniştit.