Pentru articolul de față am chemat în sprijin două amintiri. Una, de pe când eram în armată (acel stagiu militar de 6 luni de după terminarea facultății) și participam la lecțiile de doctrină și securitate militară strecurate în programul fiecărei zile de instrucție. Se întâmpla prin anul 1972.
Deși în sinea mea eram profund ostil sistemului ceaușist, pe care îl consideram dramatic infestat cu toate relele comunismului, lecțiile la care fac referire mi se părea că vin din zona unui patriotism autentic. Toți lectorii care se succedau la catedră, deși strident de inegali între ei ca personalitate, cultură, elocință, carismă, aveau ceva care îi unea inconfundabil: o formă bărbătească de dragoste de țară care semăna în patetismul ei (cel puțin așa mi se părea mie), cu dragostea de părinți, de nevastă, de copii.
Altă amintire, mai recentă, vine din aproape prietenia mea cu un tânăr ofițer SRI. L-am cunoscut în anul 1999, prezentat fiindu-mi de un amic care ținea cu tot dinadinsul să-mi scoată din cap anumite prejudecăți despre „securiști”. Jean (să-i zicem Jean) era la acea vreme căpitan, deși nu împlinise încă 30 de ani. Se ocupa de contraspionaj și l-am suspectat la început că încearcă să mă cultive pentru funcția de conducere pe care o dețineam într-o multinațională. I-am și mărturisit într-o seară bahică această bănuială, dar, cu timpul, ea s-a diluat pentru că discuțiile noastre alunecau mai mereu în plan istoric și filozofic, unde ne decopeream provocatori și utili unul altuia. Printre sentimentele cele mai puternice în legătură cu Jean a fost acela că își iubește în mod autentic țara și că tot ce face în plan profesional face cu profunda convingere că așa i-a fost menit să-și arate patriotismul. Am formulat „aproape prietenia” pentru că, din păcate, soarta n-a mai avut răbdare să eliminăm cuvântul „aproape” din exprimare. Jean a murit tânăr, cu gradul de maior, într-un accident care a ridicat unele semne de întrebare.
Am evocat aceste două amintiri pentru a explica de ce cred cu putere că atât în armata română cât și în serviciile secrete românești cultivarea patriotismului în cel mai natural sens al cuvântului este un obiectiv permanent și crucial. Oamenii din aceste structuri sunt descoperiți, încă din faza de selecție, cu aptitudini excepționale pentru a deveni, printr-o instruire adecvată, adevărați apărători ai țării. Și, cu timpul, cei mai mulți, devin.
Dar, în acest punct al constatării, se ridică o întrebare: ce face imensa armată de români patrioți și onești din structurile de forță ale țării atunci când constată că unii dintre șefii lor o iau razna, că își încalcă statutul, că își depășesc atribuțiile, că, mânați de ambitii personale sau înrolări paralele ce presupun comandă multiplă, trag după ei instituția intr-o direcție greșită care vulnerabilizează nu doar instituția ci și patria?
De câte ori nu am auzit, în ultimii ani, comentarii de genul: „da, SRI (sau STS) a făcut și, din păcate, încă mai face abuzuri. Nu trebuie însă să imputăm asta instituției în ansamblul ei. Marea majoritate a cadrelor SRI sunt români onești, patrioți, care își fac datoria cu devotament și abnegație”. Un astfel de mesaj, de înțeles până la un punct, are și o mare slăbiciune: neculpabilizând în bloc (ceea ce e bine), creează impresia că deculpabilizează în bloc (ceea ce e rău).
Fraudarea alegerilor este, în orice regim pretins democratic, o crimă împotriva voinței populare. Nu poți fi complice la o astfel de crimă și, simultan, să te declari patriot și apărător al democrației.
Folosirea rețelelor de socializare, prin forța uriașă a tehnologiilor de ultimă oră, pentru manipularea și polarizarea societății în jurul unor proiecte politice oculte, nu stă la îndemâna unor oengiști entuziaști. Serverele gigantice interconectate prin sateliți ultraperformanți, softurile capabile a opera simultan cu baze de date de zeci de milioane de subiecți, utilizarea de sute de criterii încrucișate pentru a obține grupuri de interacțiune și influență capabile a câștiga în ringul virtual orice dispută politică, oricât de aberantă ar fi miza ei, iată doar câteva din elementele de arsenal pe care doar serviciile secrete, cu bugetele lor uriașe și scăpate de sub orice control civil, și le pot permite.
După ultimele alegeri din România au apărut și apar pe zi ce trece teorii, mărturii, chiar dovezi (vezi, de exemplu, documentul publicat de Radu Herjeu conform căruia „Au intrat în secția asta din Bruxelles 1673 de români care au ștampilat 5341 de buletine de vot pentru alegerile europarlamentare!”) de fraudă electorală masivă și flagrantă făcută cu calculatorul, cu softul STS, cu complicitatea SIE, cu influencerii SRI etc. etc. etc!
Toate aceste malversațiuni se fac însă de către oameni din instituțiile respective. De către unii dintre acei pretinși patrioți descoperiți, formați, îndoctrinați de aparatele de cadre ale SRI, STS, SIE etc. Ca să pui în mișcare un astfel de mecanism complex de fraudare a votului trebuie să apelezi la sute, dacă nu mii de operatori ce au jurat sub drapel, care își dau seama că ceea ce li se cere să facă este o hoție. Înțeleg, consimt, execută și apoi tac.
Întrebarea mea, la capătul acestor gânduri, este dacă în cazul respectivilor „executanți docili și discreți” de ordine ticăloase primite de la comandanți ticăloși calificativul „patriot” nu ar trebui să fie înlocuit cu acela de „trădător de neam”. De reflectat!
Există însă și varianta ca acești „operatori” să fi fost convinși înainte de a accepta o astfel de implicare că ceea ce fac ar fi în interesul României. Adică, democrație – nedemocrație, PSD trebuie eliminat acum, prin orice mijloace, pentru că, altfel, țara va ajunge cât de curând, din nou, pe mâna rușilor.
Totuși, o astfel de explicație e prea străvezie din cauza folosirii abuzive și a uzurii. Ea poate prinde doar la unii pe care instrucția și disciplina militară i-a transformat în roboți care execută ordinele orbește. Dar la ceilalți? La cei care încă mai gândesc cu capul lor?
Și pentru că sperietoarea cu „pericolul rusesc” e din ce în ce mai răsuflată și cu mai puțini adepți, s-a încercat sensibilizarea unora dintre patrioții în uniforme față de ideea că țara ar trebui condusă de oameni recrutați pe bază de chestionare militare și formați în laboratoarele intelligence-ului, chiar dacă aceștia nu sunt aleși la urne, deci nu sunt legitimi. S-a trecut chiar de la teorie la experiment. România a fost condusă un an, ca într-un laborator, de guvernul Cioloș, cel impus strict după criteriile amintite. Rezultatul? O poreclă binemeritată: „guvernul zero”!
Nu mă îndoiesc că sunt mulți patrioți adevărați și la SRI, și la STS. Chiar și printre cei care au operat nemijlocit calculatoarele, serverele, softurile de vot care au produs, conjugat, marea fraudă (este opinia mea) din 25 mai.
Poate au nevoie de timp să înțeleagă cum a funcționat „prestidigitația electorală” în ansamblul ei. Poate au nevoie de câteva respirații adânci care să le dea curajul necesar mărturisirii, poate,… poate,… poate!
Trebuie să accepte, până la urmă, o evidență: patriotismul nu se declară bombastic, el trebuie dovedit. Chiar cu recunoașterea propriilor greșeli, chiar cu riscuri personale.
Iată cum definește patriotismul un patriot român adevărat, Corneliu Coposu:
„Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta”.
Sursa: Contele de Saint Germain