Ei bine, cu cincizeci de ani în urmă, același institut, în contextul aceluiași sondaj, folosind cam aceiași indicatori, scria negru pe alb că ¾ dintre cetățenii americani, adică un procent de 75%, considera că instituțiile federale iau, în cele mai multe dintre situații, deciziile corecte. Diferența este grăitoare.
În România, un studiu – să îi spunem similar – arăta la începutul lui 2011 că încrederea românilor în Guvern și justitie este de 6%, respectiv de 17%. Cel mai sus în topul încrederii se situează instituția căsătoriei (81%), biserica (72%), organizațiile ecologiste (65%), internetul (64%), companiile internaţionale (46%), radioul şi televiziunea (45%)
Orizontalizarea acţiunii politice
Concluziile sunt, cumva, implicite. Cu fiecare an ce trece, asistăm la o tot mai pregnantă schimbare paradigmatică. Modul în care cetățenii se raportează la instituții statului, în sensul de structuri bazate pe ierarhii precise şi susţinute de birocraţii solide, s-a schimbat. Democraţia verticală, ce-şi găseşte finalitatea în ideea şi practica guvernarării, este, uşor uşor, înlocuită de o aşa numită orizontalizare a acțiunii politice.
Adică democraţia constituţiilor şi a instituţiilor este substituită de „acel tip de organizare socială ce implică egalitate pentru toată lumea care face parte dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită societate. Nu există nici un fel de ierarhie şi este opusul organizaţiilor verticalizate unde anumiţi indivizi iau decii, iar alţii se supun. Modalitatea luării deciziei angajată de un grup sau de o societate organizată pe orizontală este aceea a adunărilor”, spune codul de funcţionare al mişcării OccupyWallStreet.
De fapt, OWS este un fel de expresie supremă a acestei noi orânduiri, un soi de copil născut din nemulţumirea celor afectaţi de măsurile de austeritate impuse de criză, din impotenţa statelor de tip welfare de a gestiona aceste nemulţumiri şi din gestul revoluţionar al societăţilor din Orientul Mijlociu care, în 2011, s-au ridicat în contra guvernelor autoritare sub conducerea cărora se aflau. Totul, pe fondul unei globalizări accelerate, în care vechea putere suverană este umbrită de o putere transnaţională, non-guvernamentală şi cyber-spaţială.
Nimic nou sub soare
Poate modelul este unul nou, însă algoritmii par întrucâtva familiari. Iar pentru a-i depista nu trebuie decât să ne întoarcem la sfârşitul anilor ’60, atunci când revolta studenţească a adus în faţă ceea ce profesorul Giovanni Sartori numea „primitivism democratic” (i.e. Giovanni Sartori, „Inginerie constituţională comparată”).
Explicaţia: „în timpul anilor ’60 a crescut o generaţie care credea că există soluţii simple şi clare pentru aproape orice. Generaţia revoluţiei din campusuri era convinsă că adevărata democraţie consta pur şi simplu în atribuirea de tot mai multă putere unui număr tot mai mare de persoane. Clar, dar greşit. Democraţia nu poate fi puterea poporului, întrucât puterea poporului este doar o abreviere a expresiei „puterea poporului asupra poporului”. Puterea este o relaţie şi a avea putere înseamnă ca cineva să controleze pe cineva.”
În ochii celor care contestau orânduirea socială, adevărata democraţie era o formă de „democraţia deplină”, a tuturor; o democraţie care ar fi trebuit să funcţioneze, pur şi simplu, într-o formă idealizată, anti-corporatistă, anti-guvernamentală, fără ierarhii etc. Nimeni nu spunea, însă, ce ar trebui pus în loc, nimeni nu creiona măcar o formulă simplă prin care vechiul status quo să poată fi înlocuit cu ceva mai bun pentru cei mulţi.
Respingerea politicii
S-a născut aşa, atunci, o formă de negativism care s-a perpetuat, cu suişuri şi coborâşuri, până astăzi, şi care da, este necesar, în măsura în care el accentuează necesitatea participării civice. Însă el poate fi în egală măsură găunos, atunci când ajunge să lezeze nu numai vechea maşinărie a politicii care a construit statele şi societăţile în care noi vieţuim, ci şi valorile fundamentale ale modernităţii însăşi.
Orizontalizarea acţiunii politice este una extrem de virtuoasă, totul până în punctul în care ajunge să pună la colţ nu numai instiuţiile, ci şi gândirea instituţională, adică acea formă raţională de a vedea lumea. Căci ce înseamnă, în primul şi în primul rând, a gândi instituţional, dacă nu a internaliza o sumă de valori care ne educă în direcţia respectării regulilor jocului? Vorbim, de fapt, despre o infuzie de valoare care trece dincolo de solicitările pur tehnice şi care merge în direcţia angajamentului profund şi a loialităţilor stabile şi solide.
Gap-ul de încredere dintre cetăţeni şi reprezentanţii lor se constituie într-una dintre cele mai serioase probleme ale prezentului, iar discreditarea instituţiilor sau a sistemelor este consecinţa sa, logică şi directă. Cum poare fi această problema depăşită, rămâne de văzut. Cert este, însă, că până acolo, întâi de toate trebuie evitată confunzia. Instituţile nu sunt persoane, iar vina colectivă şi discursurile anti-sistem sunt două dintre cele mai mari primejdii ale istoriei.
Ioana Paverman
sursa: voxpublica.realitatea.net