Site icon gandeste.org

Ortodoxia, concepţie totală asupra lumii şi a existenţei. Mircea Eliade despre Nae Ionescu

Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunîndu-ne o interpretare şi aşteptînd apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfîrşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gîndit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gîndire personală şi, dacă te interesa acest fel de gîndire, ştiai că nu o puteai întîlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gîndeşti.

Era un bărbat brun, palid, cu tîmplele descoperite, cu sprîncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; cînd îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mîini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi, subţiri, nervoase. Cînd vorbea, mîinile îi modelau gîndirea, subliniau nuanţe, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare. A fost primit, cum se obişnuia pe atunci, cu aplauze; dar le-a contenit, ridicînd brusc braţul: „Dacă aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar trebui să-l aveţi şi pe acela de a huidui cînd nu v-o place o lecţie. Dar legea vă interzice huiduiala în sălile Universităţii. Aşa că vă rog să nu aplaudaţi…”

De cîţiva ani, de cînd citisem Educaţia voinţei, eram convins că omul poate face orice, cu condiţia să vrea şi să ştie cum să-şi controleze voinţa. Îmi spuneam că o asemenea stăpînire de sine deschide drumul către libertatea absolută. Lupta contra somnului, ca şi lupta contra comportamentelor normale, însemna, pentru mine, o încercare eroică de a depăşi condiţia umană.
De timpuriu s-a născut în mine neîncrederea faţă de diletanţi, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiştilor, de a epuiza bibliografia.

Neputinţa absolută, într-un anumit fel mă împăca, îmi dădea o linişte stranie. Pentru că nu se mai putea face nimic, aveam un sentiment de netă disponibilitate. Voinţa, inteligenţa, toate facultăţile sufleteşti erau pentru prima oară libere, nu se mai încordau în vederea unui scop imediat de atins.

(Ce mă stingherea la P.P. Negulescu era) complexul lui de superioritate, pe care-l trăda zîmbetul palid sardonic, neglijenţa cu care vorbea de metafizică, de marile teme filozofice, dînd a înţelege că toate acestea nu sînt decît „speculaţii fără contact cu realitatea”. Niciodată, ascultîndu-l, n-am avut sentimentul că învăţătura lui răspundea unei necesităţi interioare. Nu ghiceam în erudiţia lui setea de cunoaştere a lui Faust, ci numai munca persistentă şi metodică a cuiva care ţinea cu orice preţ să se informeze, pentru că aşa îl obliga meseria.

Anumite minţi văd elementele de unitate în natură sau în cultură, văd ceea ce e esenţial, fundamental, şi asta le îngăduie să descopere structurile… „Ăsta e răspunsul, m-a întrerupt Nae Ionescu. E vorba de o structură. Operaţia logică efectuată în mintea lui Newton asta a făcut: a surprins structura fenomenului gravităţii universale.”

Eram fascinat de mistică şi, ca mulţi din generaţia mea, urmăream revalorizarea filozofiei medievale care triumfa în Franţa cu Gilson şi Maritain şi pe care Nae Ionescu o discuta în cursurile lui, dar fără s-o accepte în întregime, căci, deşi ne obliga să-l citim pe Sf. Toma, simpatiile lui se îndreptau către teologia bizantină, îndeosebi spre Origen, pe care îl considera cel mai profund geniu filozofic al Răsăritului (asta, douăzeci de ani înainte de „reconsiderarea” lui Origen de către teologii occidentali).

Mitul progresului infinit, credinţa în rolul decisiv al ştiinţei şi industriei, care trebuiau să instaureze pacea universală şi justiţia socială, primatul raţionalismului şi prestigiul agnosticismului – toate acestea se spulberaseră pe fronturile de luptă. „Iraţionalismul”, care făcuse posibil şi nutrise războiul, se făcea acum simţit şi în viaţa spirituală şi culturală occidentală; reabilitarea experienţei religioase, numărul impresionant de convertiri, interesul pentru pseudo-spiritualităţi şi gnoze orientale (teozofia, neobudismul, Tagore etc.), succesul suprarealismului, voga psihanalizei etc. Criza în care intrase lumea occidentală îmi dovedea că ideologia generaţiei războiului nu mai era valabilă. Noi, generaţia tînără trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut Ia îndemînă. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de „experienţe”. În credinţa mea de-atunci, „experienţele” acestea nu erau menite să încurajeze diletantismul sau anarhia spirituală – ele ni se impuneau printr-o fatalitate istorică. Eram prima generaţie româneasca necondiţionată în prealabil de „ obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaştem ce se întîmplă, pretutindeni în lume, în zilele noastre.

Am început deci să discut ce mi se întîmplase mie, „experienţele” mele, cărţile, teoriile, gnozele, care mă tulburaseră şi-mi dăduseră de gîndit. Am scris despre diletantismul lui Gourmont, despre teozofie, antropozofie, despre gnozele neo-orientale, apoi despre restaurarea metafizicii, despre feluritele experienţe mistice, despre ofensiva catolicismului, despre istorism şi am încheiat Itinerariul spiritual cu un foileton despre ortodoxie. Era destul de superficial, pentru că ştiam prea puţin şi înţelegeam încă şi mai puţin. Dar avea meritul că nu era dogmatic, nici programatic. Spuneam doar că pentru o parte din „generaţia tînără” ortodoxia ar putea constitui o concepţie totală a lumii şi a existenţei şi că fenomenul acesta, dacă se va realiza, va fi un fenomen nou în istoria culturii româneşti moderne.

extras din “Memorii” de Mircea Eliade

Sursa: Roncea.ro, preluare dupa Mănăstirea Petru Vodă

Exit mobile version