S-ar putea crede că scopul politicilor de securitate este pur și simplu de a preveni pericole, probleme sau dezastre. Unele genealogii leagă originea conceptului de dictonul roman Salus publica suprema lex („salvarea oamenilor este legea supremă”), și, prin urmare, o înscrie astfel în paradigma stării de urgență. Să ne gandim la senatus consultum ultimum și la dictatura din Roma [1]; la principiul de drept canonic Necessitas non habet legem („Necesitatea nu cunoaște legi”); la comitetele de salvare publică [2] din timpul Revoluției Franceze; la Constituția din 22 frimaire a anului VIII (1799), referindu-se la „agitațiile care amenință securitatea statului”; sau la articolul 48 din Constituția de la Weimar (1919), temeiul juridic al regimului național-socialist, care, de asemenea, făcea referire la „siguranța publică”.
Deși corectă, această genealogie nu ne ajută să înțelegem dispozitivele de siguranță contemporane. Procedurile excepționale țintesc o amenințare imediată și reală care trebuie să eliminată prin suspendarea, pentru o perioadă limitată de timp, a garanțiilor legii; „motivele de securitate” de care vorbim astăzi sunt, din contră, o tehnică normală și permanentă de guvernare.
[…] In acest sens trebuie să înțelegem formula atribuită lui Quesnay, dar pe care el, de fapt, n-a scris-o niciodată: „Laisser faire, laisser passer”. Departe de a fi doar deviza liberalismului economic, ea descrie o paradigmă de guvernare, care plasează securitatea (Quesnay amintește „siguranța agricultorilor și lucrătorilor”) nu în prevenirea problemelor și dezastrelor, ci în capacitatea de a le canaliza într-o direcție utilă.
Este necesar să se măsoare implicațiile filosofice ale acestei inversări care bulversează relația ierarhică tradițională dintre cauză și efect: din moment ce este zadarnic sau, în orice caz, costisitor să gestionezi cauzele, este mai util și mai sigur de a guverna efectele. Importanța acestei axiome nu este neglijabilă: ea domnește peste societatea noastră, de la economie la ecologie, de la politica externă și militară la măsurile interne de securitate și de poliție. Aceasta este, de asemenea, cea care ne ajută să înțelegem convergența altfel misterioasă între liberalismul absolut în economie și un control de securitate fără precedent.
[…] Dispozitivele de securitate au jucat un rol decisiv în acest proces. Extinderea treptată la toți cetățenii a tehnicilor de identificare odată rezervate criminalilor le afecteaza inevitabil identitatea lor politică. Pentru prima dată în istoria omenirii, identitatea nu se bazează pe „persoană” și recunoașterea socială, pe „nume” și „renume”, ci pe datele biologice care nu pot menține nici o relație cu subiectul, cum ar fi arabescurile fără logică pe care degetul mare înmuiat în cerneală le-a lăsat pe o foaie de hârtie sau ordonarea genelor în dublul helix al ADN-ului. Lucrul cel mai neutru și mai privat devine astfel vehiculul de identitate socială, lipsindu-l de natura sa publică.
[…]nu putem uita că alinierea identității sociale cu identitatea corporală a început cu scopul de a identifica recidiviștii și persoanele periculoase. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că cetățenii, tratați ca infractori, sfârșesc prin a accepta de la sine înțeles faptul că relația normală întreținută de ei cu statul să fie suspiciunea, colectarea datelor cu caracter personal și controlul. Axioma tacita, pe care trebuie să ne asumăm riscul de a o afirma aici, este că: “Fiecare cetățean – cât trăiește – este un potențial terorost.” Dar ce este un stat, ce este o societate guvernată de o astfel de axiomă? Pot fi încă definite ca democratice, […] ?
Statul în care trăim acum în Europa nu este un stat al disciplinei, ci – în cuvintele lui Gilles Delleuze – un “sta de control”: nu urmărește să ordoneze și să disciplineze, ci să gestioneze și să controleze.
[…]Confruntați cu un astfel de stat, trebuie să regândim strategiile traditionale de conflict politic. În paradigma de securitate, orice conflict și orice tentativă mai mult sau mai puțin violentă de a răsturna puterea oferă statului posibilitatea de a guverna efectele în favoarea propriilor interese. Acest lucru este demonstrat de dialectia ce asociază strâns terorismul și răspunsul statului într-o spirală vcioasă.
Tradiția politică a modernității a gândit schimbările politice radicale sub forma de revolutii care acționează ca putere constitutivă a unei noi ordini mondiale (n.r.). Trebuie să renunțăm la acest model, pentru a gândi mai degrabă o putere pur destituentă, care nu poate fi prinsă în dispozitivul de securitate și precipitată în spirala vicioasă a violenței.
Dacă vrem să oprim deriva anti-democratică a statului de securitate, problema formelor și a mijloacelor la dispoziția unei astfel de puteri constituie întrebarea politică esențială la care trebuie să ne gândim (…)
Un articol de Giorgio Agamben (publicat în Le Monde Diplomatique, ianuarie 2014).
Traducere și adaptare: Cuvântul Ortodox
Citeste intregul articol aici: Obsesia securitatii si deriva anti-democratica. Persoana, redusă la datele biometrice