O criza economia fara precedent in ultimele sapte decenii, un proiect european care tinde tot mai mult sa se farimiteze sub presiunea nationalismelor renascute si a spaimelor sociale si o dramatica disolutie a mitului bunastarii generale renasc “stafia” care a condus, in secolul al XlX-lea, la aparitia comunismului.
Pe masura ce mecanismele ei sunt descifrate mai precis de economisti, sociologi si psihologi, devine tot mai limpede ca actuala criza economica nu este o CAUZA, ci un EFECT al unei maladii mult mai profunde si mai periculoase care, mai ales dupa 1990, a erodat sistemul pe care noi, cei din spatele cortinei de fier, il consideram a fi un ideal.
In deceniile razboiului rece, considerentele ideologice au constituit o frina serioasa in calea a ceea ce am putea numi un capitalism salbatic. “Lumea libera” era profund interesata in a-si demonstra latura umana, opusa gulagului sovietic si nomenclaturii anchilozate a satelitilor Moscovei din Europa sau de aiurea.
In fond, noile state nascute pe ruinele fostelor imperii coloniale (exista la ora aceasta in lume circa 200 de tari, din care o treime au aparut pe harta incepind cu anii ’70) puteau opta pentru o cale sau alta: a “socialismului real” care gravita in jurul Kremlinului sau a democratiei aflate sub pavaza militara/economica a SUA si a aliatilor occidentali. Confruntarea propagandistica era cel putin la fel de importanta ca aceea militara si fiecare dintre cele doua sisteme incerca sa-si “vinda” cea mai buna imagine de marketing posibila.
In cele din urma, sistemul comunist a sucombat prin implozie economica, “artrita” politica si lipsa totala de imaginatie ideologica care sa-l faca apt pentru secolul al XXl-lea – neomarxistii populau mai degraba amfiteatrele universitatilor din vest decit catedrele relicvelor din est. Perestroika si glasnost, imaginate de gruparea din jurul lui Andropov/Gorbaciov nu au fost decit actul final al destramarii unei nomenclaturi mediocre.
In aceste conditii, victoria capitalismului parea atit de categorica incit unii cu crezut cu sinceritate ca asistam la “sfirsitul istoriei” – optiunea mentionata mai sus disparuse, iar mai devreme sau mai tirziu intreaga civilizatie umana avea sa imbratiseze democratia parlamentara si liberalismul economic. Numai ca odata cu finalul razboiului rece, cel putin doua fenomene au inceput sa se manifeste acut.
Pe de-o parte, capitalismul a devenit mai dur – necesitatea propagandei anticomuniste disparuse si nici un adversar pe “piata” ideological nu se arata la orizont. Monopolul, inclusiv in ideologie, este periculos – naste abuzuri aproape inerent. Lacomia corporatista a inceput sa fie privita cu mai multa ingaduinta de niste politicieni mai confortabili instalati in jilturile doctrinare si tot mai dependenti de subsidiile consistente necesare turnirurilor electorale, subsidii – uneori dubioase – provenite tocmai din mediul corporatist.
Aceasta lacomie corporatista a fost virtejul care a condus la crahurile succesive ale anilor ’90 si 2000, culminind cu actuala criza. In termeni reali, angajatii au pierdut in ultimele doua decenii mai bine de o treime din drepturile castigate incepind cu anii ’50. In schimb bonusurile executivilor – noua aristocratie – au atins cifre ametitoare si deseori complet neacoperite in performanta reala.
Pe de alta pare, ideea ca acest model poate implementat ORIUNDE si ORICUM a condus inclusiv la tragedia irakiana, unde viziunea unui Mare Orient Democratic a stat la baza interventiei militare din 2003, a politicii din Afganistan sau Pakistan.
Iar lumea care pina in ’90 era cutremurata de ororile gulagului, de persecutia dizidentilor rasariteni si de penibilul unor lideri de carton cocotati in fruntea “comitetelor centrale”, a asistat acum la macelul unui milion de oameni in Rwanda sub ochii castilor albastre, la tragedia iugoslava, la scandaluri de coruptie care au zguduit inclusiv Comisia Europeana sau NATO.
A asistat de fapt la involutia unei lumi care in doar citeva decenii a ajuns de la William Faulkner la Stephen King, de la Led Zeppelin la Eminem si de la eroismul debarcarii pe “Bloody Omaha” la rinjetele natingi ale tortionarilor din inchisorile irakiene.
A asistat nu la sfirsitul istoriei, ci la sfirsitul iluziilor. Actuala criza – economica, politica si morala – nu este decit un punct de virf al acestui fenomen de alienare ideologica, intr-o lume care nu a mai nascut barbati de stat si vizionari ca Tom Jefferson sau John Stuart Mill, ci sansonetisti buni doar de talk-showuri de mina a doua.
Stafia care bintuia in “Manifestul partidului comunist” a fost “exorcizata” de mult tocmai de plutonul gros al nomeclaturii bolsevice care a confiscat-o si a transformat-o intr-un sistem gangsteresc si criminal de perpetuare a puterii, cu pretul a zeci de milioane de vieti si destine distruse. Dar o alta, pe acest fond de disolutie, mediocritate ideological si tulburari sociale majore, poate ca este gata sa bintuie batrinul continent si lumea.
Cocktailul coroziv dintre islamismul in ascensiune – violent antioccidental si antidemocratic – nemultumitii care populeaza manifestatiile antiglobalizare, exclusii dintr-o societate care tine tot mai mult sa-si arunce peste bord “surplusul social”, toti acestia, la un moment dat, isi pot gasi un nou stindard comun. Si nu va mai avea importanta ca de aceasta data acest stindard nu va mai fi de culoare rosie.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: http://www.bloombiz.ro/finante/o-stafie-bintuie-prin-europa