Președintele a semnat decretele de numire la post pentru cel mai mare val de ambasadori din istoria recentă, nu mai puțin de 19 la număr. Faptul că mai toate privirile presei au fost ațintite asupra postului din capitala britanică, ocupat de cel supranumit de media adevăratul președinte al țării, adică Dan Mihalache, a făcut să treacă neobservat un element extrem de interesant, în opinia noastră.
Mai exact, cu excepția lui Mihalache, toți ceilalți 18 ambasadori numiți sunt diplomați de carieră și provin fie din MAE, fie din alte misiuni diplomatice ale României. Că, în România ultimelor 5-6 decenii delimitarea între diplomați și ofițeri DIE/SIE a fost extrem de subțire e un fapt unanim acceptat. Însuși actualul ministru de Externe, Lazăr Comănescu, e suspectat că ar fi ofițer acoperit al serviciului de informații externe.
Cu toate acestea, toți șefii de pînă acum ai statului au avut grijă ca, la numirile de noi amabsadori, pe lîngă diplomații de carieră, să numească în anumite ambasade și așa numiți ambasadori politici, provenind fie din clasa politică, fie din lumea cultural-științifică.
Se știe că, dacă ambasadorii de carieră aplică mai eficient directivele ministerului-mamă, ceea ce nu e rău, cei provenind din rîndul personalităților beneficiază de o deschidere mai largă în raport cu mediile politice internaționale și pot deschide mai lesne anumite porți înalte. Ceea ce, iarăși, nu e un lucru rău.
În plus, ambasadorii din afara sistemului ajută tocmai la împrospătarea lui, pentru că tendința unui rulaj exagerat al diplomaților dintr-o ambasadă în alta e evidentă.
E, de asemenea, un lucru firesc ca un președinte de stat, primul responsabil de politica externă a țării, să aibă dreptul unor opțiuni proprii în ce privește cei desemnați să ne reprezinte în lume, iar acesta e un privilegiu al oricărui șef de stat de pe mapamond.
Acum doi ani, spre exemplu, președintele Barack Obama era acuzat de congresmenii republicani tocmai pentru faptul că preconiza să desemneze exagerat de mulți – 21 din 60 – ambasadori politici în dauna celor de carieră.
În mod ciudat, Klaus Iohannis nu pare deloc interesat de așa ceva, lăsînd impresia că a ales să meargă total pe mîna MAE.
În afara cazului Mihalache, care nu e, în mod cert, o opțiune reală de politică externă a președintelui, ci doar o modalitate de a detensiona o zonă de conflict din interiorul Cotrocenilor, nu răzbate niciun alt caz de ambasador în care președintele să fi mers pe mîna proprie. Chiar și Mihai Grădinar, fiul lui Ilie ”Gigacalorie”, un afacerist sibian apropiat, pare-se, de președinte, și desemnat ambasador în lotul de azi, nu e, totuși, debutant în domeniu.
Chiar nimeni din afara sistemului?
Care să fie explicația pasivității șefului statului în privința numirilor de ambasadori, un domeniu în care România mai mereu e deficitară, calitativ vorbind, după revoluție?
Oare conceptul ”un alt fel de politică” nu se aplică și la cea externă, unde, cum se vede, se recurge tot la resursele clasice MAE/SIE?
Ori, poate, actualul președinte a ajuns să fie complet ”împachetat” de servicii și nu prea mai are niciun cuvînt de spus, în afară de ”cum vreți voi, băieți!” ?
Autor: Bogdan Tiberiu Iacob
Sursa: In Politics