Şi în 2009 asistam la o îngrămădire a băsiştilor la “centru”. Atunci, totul se făcea în numele devizei tismaniene de “moderaţie şi fermitate”: moderaţie în fermitate, fermitate în moderaţie. Gândindu-mă că, de fapt, ceea ce le lipsea pedeliştilor şi băsiştilor fanatic-oportunişti era oarecare moderaţie în fermentaţie, scriam la acel moment:
“Dar cum e cu putinta o politica de centru? Ce inseamna o politica de centru? Al cui centru: centrul unui sistem politic dat? Centrul unui univers politic stationar sau in miscare? Daca politica de centru e o simpla politica a algoritmului si a compromisului, atunci am putea, la un moment dat, trage concluzia ca intre radicalismul violent al unor tortionari precum Himmler sau Nicolski si radicalismul nonviolent al unui Barbu Fundoianu sau Mircea Vulcanescu, singurii oameni cu adevarat cu capul pe umeri erau gardienii de la Auschwitz si de la Aiud, care nu erau nici prea-prea, nici-foarte foarte, ci isi faceau doar, tehnocratic, datoria undeva in zona de penumbra morala dintre marii sfinti si marii criminali. Atunci “banalitatea raului” e de centru. “Demonul meschin” e de centru. Administratorul de bloc informator e de centru. Orice oportunist e de centru. E, trebuie sa recunoastem, un centru care nu tine. O cheie de bolta alunecoasa.
Centrul, pentru a nu fi simpla pozitionare oportunista, trebuie atunci sa fie nemiscat, nu trebuie sa se prabuseasca odata cu lumea, ci sa reziste alunecarilor de inteles si demnitate pentru a ingadui restaurarea. Dar, pentru a fi nemiscat, centrul trebuie sa fie deasupra politicii: o institutie, precum monarhia, o traditie, o anumita conceptie antropologica, precum antropologia crestina, un – oricit de mult am uri acest cuvint in aceste vremuri de relativism postmodern – Adevar. Un adevar nu ideologic, nu plebiscitar, ci ontologic. Un adevar care ne poate feri si de abuzurile maselor, si de masinatiunile oligarhilor.
Centrul nu e compromisul dintre “stinga” si “dreapta”, si de cele mai multe ori nu e punctul comun dintre “centru-stinga” si “centru-dreapta” pentru ca centrul nu e pe orizontala, ci pe verticala. Centrul e “mai presus de Rasarit si de Apus”, dupa cum frumos spunea Nicolae Velimirovici. Centrul e coloana vertebrala. Centrul e, in acest caz, un limbaj, o atitudine, o Stea Polara care nu se schimba. In termeni cultural-politici, centrul ne e descoperit de un set de valori, adica de moduri de a ne raporta la centru, implicite si acceptate de toti sau macar de un numar suficient de mare de oameni si de-a lungul unui sir suficient de mare de veacuri pentru a constitui un sistem de orientare, niste puncte cardinale. Dar in acest caz, politica “de centru” nu ar putea fi decit o politica a centrului, adica ceea ce, in termeni traditionali, ar fi o politica de dreapta, adica o politica facuta in numele acelor “permanent things”, acelor realitati permanente de care vorbea T.S. Eliot. Dar atunci politica de centru e de alta natura decit orice alta politica postulata pe baza teoriei infinitei plasticitati a omului.”
Ca şi donutul roz, noul PDL e artificial, nesănătos şi de import. În plus, trimite cu gândul la doamna Merkel, sponsorul emisiunii şi proptitoarea diverselor guverne “tehnocratice”, de “centru” care aplică în diverse ţări din Europa “politicile de austeritate” de pe urma cărora se îngraşă GEUrmania. În fine, indică foarte clar la ce se pot aştepta românii de la bombonelele reformatoare presărate pe glazura roz: laciuciu.
Odată adoptată această siglă, sloganul electoral al Partidului poate fi: Avem un donut. În ce-l muiem?
Autor: Mircea Platon
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ca