Această dramatică stabilitate a dus România acolo unde se află astăzi. Printre cele mai sărace, paradoxale şi neatractive ţări. Arhitecţii stabilităţii, în special serviciile secrete, au făcut în aşa manieră, prin interfaţa lor, actualele partide, să existe o confuzie constantă în implementarea reformelor. Venind din trecutul comunist, urcaţi în marele car al învingătorilor, oamenii politici actuali nu îşi pun deloc banala şi iminenta întrebare, de ce nu merge nimic? Interesele lor converg, fără îndoială, în altă direcţie. Ca în comunism, politica are atingere cu societatea după cum vor oamenii politici, şi atât. Cât vor ei.
În contextul politic european, de oriunde l-am privi, România momentului nu există. Chiar atunci când iese în lume, precum la Eurovision, se face de râsul lumii, exploatând o recuzită din zona mediocrităţii clasicizate, de speriat copiii. Aşezarea absolut strâmbă a rânduielilor politice s-a transformat, în mod logic, într-un epicentru al deraierilor generale. Această inspiraţie a răului o vedem peste tot. Mecanismul social-politic blocat a produs un spectru paralel, de cele mai multe ori nefast. Cu un divertisment la fel de insuportabil aceluia din comunism, viaţa publică se duce în trivial şi agresivitate crescândă. Politicul este chipul în oglindă al acestei şarade care îşi face loc în toate locurile rămase nepoluate. Banii publici sunt drenaţi spre grupuri de interes, aceste grupuri făcând legea. Întoarcerea sistemului spre nişte standarde pare de-a dreptul utopie, iar înaintarea în aceeaşi direcţie va accentua cu fiecare zi insuportabilul social. Dogmatismul ideologic, deşi subliminal, face încă ravagii.
De la nevânzarea ţării pentru a şi-o însuşi gratis la actualele privatizări cuprinzând în ofertă şi o îndatorare publică extinsă la pachet, pentru câteva generaţii viitoare, românii, prin politicienii lor, oferă celor pe care îi aleg să-i reprezinte un confort pe care nici regimul comunist nu l-a avut, deşi s-a folosit de el. Obligând societatea la o criză continuă, cu puseuri de statisfacţie prin arestarea unor marginali, sistemul actual a accesat, precum comuniştii, nelimita propriei puteri.
România se vede, astfel, să trăiască o zădărnicie a discursului public, o cosmetizare generală a valorilor. De la A la Z, fără abatere. Este uimitor cum într-un timp relativ scurt de reaşezare a ţării, structurile au căpătat o teribilă subtilitate şi o capacitate manipulatorie excepţională. Găsind în Bruxelles un alt stăpân, total paralela clasă politică românească ar putea fi transferată, fără nicio glumă, unui trust infracţional internaţional. Pusă pe căpătuire la umbra logisticii instituţiilor al căror mandat este susţinerea echilibrului social, această categorie este fără ecou real niciunde. Ideea că europenii au nevoie de toţi corupţii din România pentru a susţine cauze la limită nu va dura. Eşecul actualei Comisii Europene ar putea include şi o asemenea notă de plată care ar explica multe deraieri morale. Clasa politică se află în criză peste tot, dar este, totuşi, o clasă politică. Nu este cazul impostorilor din arealul românesc al momentului.
Mizând pe acest surogat de stabilitate, invocat mai nou în context european, politicienii români aruncă tot felul de teme, în prelungirea exterminării naţionale pe care o întreţin. Lipsa reformei parlamentare, validarea referendumului privind demiterea preşedintelui, abordarea unei revizuiri a Constituţiei reprezintă aspecte dintr-o lungă listă a unor jocuri de lumini şi umbre care protejează şi constituie în măreţie posturi publice îndepărtate total de misiunea statutară. Aşa cum stabilitatea monedei naţionale maschează sărăcia mediei societăţii printr-un control în fapt posibil, relativ, doar într-o dictatură, aşa consensul politic strict se situează în aceeaşi dimensiune.
Nu avem doar un Preşedinte jucător, avem şi un premier la fel de interesat de jocuri. Singurul lucru care îi este propriu în activitatea guvernamentală. USL nu doar că nu-şi mai are sensul, dar distruge însăşi ideea de politică democratică, de gestionare a ieşirii din eşec, de implicare. Stabilitatea politică duce la un sistem mafiot dacă nu urmăreşte exclusiv stabilitatea economică. Una adevărată, nu sărăcia retuşată precum pozele din presa din comunism. Dacă raportul Băsescu – Boc a fost unul demn de analele sovietice, acela Băsescu-Ponta aşază România, stabil, la cheremul absolut al clanurilor politice extinse. Alianţe peste alianţe, în numele unor interese fără nicio legătură cu România.
Toate acestea vin, şi se perpetuează, pentru că România funcţionează într-o logică deplorabilă, clasa politică fiind un stăpân absolut.