Lupta contra crizei a devenit subiect de campanie electorală pretutindeni în lume, când de fapt acest obiectiv poate fi pe cât de nerealist, pe atât de îndoielnic. Pentru că însăşi criza reprezintă o formă de luptă… a pieţei împotriva propriilor ei excese din trecut. Prin urmare, dacă este vorba de însănătoşirea economiei, nu e leac mai bun decât criza. Implozia creditului, contracţia masei monetare fabricate în exces, falimentul băncilor comerciale care au creat această mizerie, executarea debitorilor insolvabili, devalorizarea activelor, deflaţia pentru categoriile de produse şi servicii care au beneficiat de creşteri de preţuri nemeritate, diminuarea ponderii sectoarelor inflamate, dispariţia companiilor ineficiente, achitarea datoriilor, reluarea economisirii. Sunt fenomene pe care ar trebui să le vedem la cu totul altă scară pentru a putea spera la o reluare a unei creşteri sănătoase.
Realitatea este aceea că excesele escaladate la finele unei perioade de peste 50 de ani de expansiune a creditului nu pot fi reparate în doar câţiva ani. În orice caz, nu cu alte datorii. Acestei tendinţe naturale a pieţei de implozie a creditului i se opun deopotrivă establishment politic, bănci centrale, dar şi fel de fel de alţi actori economici (în special din domeniul financiar-bancar) care nu vor să îşi asume răspunderea deciziilor greşite (uneori oneroase) şi speră la o disipare şi o absorbire a acestora la nivelul întregului sistem.
Complicitatea dintre autorităţi şi instituţiile financiare cu gunoiul sub preş, dezvoltată în perioada inflamării bulei creditului, a căpătat noi dimensiuni de la declanşarea crizei, de când, în numele binelui general, avem parte de tot felul de artificii de politică monetară pe care chiar bancherii centrali le admit a fi fără precedent. În esenţă, este vorba despre tiparniţele digitale care rulează pretutindeni în lume cu o viteză uluitoare pentru a suplini implozia capitalului împrumutat şi găurile negre din bănci.
Dar ce se speră? În principal, ca instituţiile financiare virtual insolvente să îşi poată cosmetiza bilanţurile pentru a nu stârni panica deponenţilor. Apoi menţinerea la niveluri ridicate a preţurilor activelor. În cazul acţiunilor acest lucru este esenţial pentru a menţine confortul averii pentru cei cu portofolii, dar mai cu seamă pentru a nu se vedea realitatea că fondurile de pensii au pierdut banii oamenilor (supra)investind la niveluri de cotare din cale-afară de ridicate. Pentru activele imobiliare, o stabilizare a acestora cât mai aproape de valorile de vârf de bulă speculativă iar este importantă, astfel încât încetările de plăţi la liniile de credit acordate în trecut să nu se generalizeze periculos, accelerând implozia capitalului greşit alocat.
Procesul acesta ar veni în paralel cu o resorbire generală la nivelul societăţii printr-un şomaj ridicat, descărcarea creditului apărut în mediul privat către entităţile publice şi, pe fondul unor rate de dobândă spre zero, printr-o creştere uşoară a inflaţiei cu efecte directe în vederea distrugerii economiilor celor care nu s-au implicat în aventura consumistă şi în urmărirea la niveluri de preţuri din ce în ce mai aberante a diverselor categorii de active.
Asta în contextul în care deflaţia ar trebui să bântuie corectând violent zonele inflamate şi pedepsind actorii economici care au exagerat în perioada de expansiune iraţională a creditului. Procesul de deleverage, de achitare accelerată a datoriilor şi de implozie a creditului este tendinţa naturală a pieţei pentru repararea (abruptă) a anomaliilor trecute. Când spun că luptă împotriva crizei, autorităţile de fapt nu fac altceva decât să se opună procesului natural (şi dureros) de însănătoşire a economiei prin despovărarea de greutatea creditului excesiv.
Pierzătorii principali urmează să fim tot noi, cei care să resimţim, prin inflaţie, disiparea putregaiului apărut în portofoliile de credite ale băncilor. Vestea bună este aceea că mijloacele antieconomice, antipiaţă şi nedrepte care sunt puse la cale la nivelul ţărilor industrializate îşi au propriile limite. Problema principală a celor care planifică un astfel de exit este aceea că economia, fiind privată, banii tipăriţi digital nu pot fi injectaţi în economia reală decât prin credit. Or, cum acesta a fost în exces în perioada trecută, fiind principalul motor al inflaţiei, care a dus preţurile la niveluri aberante, este greu să mai facă un rău comparabil.
Într-un astfel de scenariu, lichiditatea fabricată aberant de băncile centrale ar rămâne într-un sistem bancar ce ar opera cu ficţiuni. Atât timp cât mediul privat nu va mai accesa noi credite, reinflamarea activelor şi disiparea prin inflaţie a pierderilor la nivelul întregii populaţii ar deveni imposibilă. Cu alte cuvinte, nu pot tipări ei cât ne putem înfrâna noi. Dacă sistemul bancar, un privilegiat al datoriilor în exces, plasat strategic, sub protecţia statului, pentru a extrage rentă din economia reală, nu doreşte ca sectorul privat (deopotrivă companii şi populaţie) să iasă de sub sclavia împrumuturilor rostogolite şi cronicizate, răspunsul celorlalţi actori economici pare a fi la fel de ferm. Procesul de deleverage continuă, planurile “anticriză” blocându-se în capcana de lichiditate a jucătorilor încurcaţi în încrengătura datoriilor fabricată în ultimii zeci de ani. Stă până la urmă şi în puterea noastră să nu cădem victime ale proiectelor “magistrale” pe care statele şi sistemele bancare din Occident le au în vedere pentru anii următori. Pentru că… nu trebuie să uităm, nu pot tipări ei cât ne putem înfrâna noi.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro