La fel ca un organism viu, Uniunea Europeană a avut mereu cicluri pe care şi-a fundamentat funcţionarea: idealism, apoi realism, apoi cinism, nu întotdeauna în această ordine. Acum, cinismul este nu doar o etapă firească, ci singura şansă de supravieţuire.
România a reuşit să intre printr-o scurtă fereastră de entuziasm. În vremea când ploua cu bani, părea că orice distanţă poate fi parcursă instantaneu şi că orice handicap se poate transforma într-o oportunitate de a vinde mai mult, mai profitabil.
Ce a urmat se ştie. S-a văzut cât de repede poate parcurge o ţară drumul înapoi spre incapacitate de plată, cât de fragilă este o uniune monetară care părea de nezdruncinat şi cât de repede apar neînţelegerile într-o familie lovită de criză.
Asta mai lipsea acum – copiii de pripas pe care i-ai băgat murdari în casă şi care nici acum n-au învăţat să se spele pe mâini. Mesajul dat de Franţa şi Germania, că România şi Bulgaria nu vor intra în spaţiul Schengen, este simplu: „V-am primit în casă, nu vă putem da afară, dar nici n-avem timp să mai stăm după voi. Dacă nu învăţaţi singuri repede, dormiţi pe preş”.
Acum, un mare pericol este ca România să trateze tehnicalităţile ca scop în sine. Chiar dacă intră în spaţiul Schengen acum, chiar dacă intră peste un an-doi-trei-zece, stigmatul rămâne acelaşi. Simpla tratare a efectelor nu poate scuti România de statutul de ţară de rangul doi – un Mexic pentru Europa.
Situaţia se va repeta, probabil, în momentul în care ţara va încerca să adere la Zona Euro. Desigur, asta dacă însăşi Zona Euro va mai exista. După o primă întârziere dată de incapacitatea economiei de-a îndeplini criteriile obiective, România va trece iar prin filtrul politic. Franţa, Germania, poate şi alţii se vor întreba: „Chiar avem nevoie de voi? Cu ce puteţi contribui la această asociaţie? De ce să avem încredere că nu veţi încurca? Aţi învăţat ceva din lecţia Schengen?”.
Desigur, în cele din urmă, Uniunea Europeană îşi va respecta ambiţia de-a primi pe oricine vrea sau nu vrea să fie primit. Însă nu ăsta este rostul. Formal, acolo se termină integrarea în structurile UE. Însă integrarea în civilizaţie abia începe.
Pentru a recupera decalajele, România are nevoie de un tip de investiţii de care a avut parte în foarte mică măsură până acum. Nu de bani, care pot veni şi pleca în decursul câtorva minute, ci de capital. De investiţii masive pe termen lung care să ia în calcul resursele umane (de exemplu, jumătatea din populaţia României care locuieşte la ţară, în condiţii apropiate de lumea a treia), dezvoltarea imobiliară reală (de concepte social-economice complete, nu de cartiere la marginea oraşelor), educaţia (oportunitatea pe termen lung de a instrui un angajat semialfabetizat) sau ciclicitatea economiei (angajamentul că, după încă un boom şi încă o recesiune, vei rămâne pe loc să faci afaceri).
Pentru ca toate aceste lucruri să se întâmple, este nevoie ca investitorii şi capitalul european să se simtă acasă. Evident, un control în plus sau în minus la graniţă nu îl va face pe un investitor să se simtă acasă. Nici dacă plăteşte sau nu cu euro. Chiar după ce vom bifa cele două obiective, acasă va fi mai degrabă Marea Britanie – care nu este nici în Zona Schengen, nici în Zona Euro. Sau în Elveţia, care este în Zona Schengen, dar nu în Zona Euro şi nici măcar în UE. Sau chiar în Croaţia, care nu este în nici una dintre cele trei şi încă bate la uşă.
În comparaţie cu România, fiecare dintre ţările menţionate inspiră încredere în statul de drept, competenţă administrativă, stabilitate economică şi caracter.
autor: LUCIAN DAVIDESCU
sursa: romanialibera.ro