Achiziţia de teren arabil în ţări sărace nu este un fenomen nou, însă această practică este adusă în lumină de creşterea semnificativă a numărului de tranzacţii din ultimii ani.
Institutul pentru Cercetarea Politicilor Alimentare (IFPRI) estimează că în ultimii cinci ani ţările sărace au vândut între 15 şi 20 de milioane de hectare de teren arabil, o suprafaţă egală cu cea pe care Franţa o dedică agriculturii, cu o cincime din terenul agricol al Uniunii Europene sau cu întreaga suprafaţă a statului Uruguay, scrie The Guardian.
În ultimii trei ani, au avut loc 180 de astfel de tranzacţii, organizaţia non-guvernamentală Oxfam raportând că cel puţin 120 de fonduri de investiţii sau de pensii, corporaţii multinaţionale din sectorul agricol şi chiar bănci de investiţii de pe Wall Street sunt interesate de plasamentele în teren agricol în străinătate.
“Ar putea fi o situaţie win-win sau ar putea fi o nouă formă de neo-colonialism ce poate duce la consecinţe grave. Nu ştiu dacă practica poate fi pozitivă sau nu”, spune David Hallam, director adjunct la Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură din cadrul ONU (FOA) într-un comunicat postat pe site-ul organizaţiei.
Cele mai active sunt economiile emergente
Economiile emergente par tot mai interesate de terenul agricol, dat fiind faptul că preţurile pentru produsele agricole de bază au atins cote de maxim istoric, punând în pericol securitatea alimentară a multor economii suprapopulate.
Marile corporaţii multinaţionale din agricultură, comercianţii-gigant de produse agricole sau băncile, fondurile de investiţii şi de pensii văd plasamentele pe termen lung în terenuri agricole în străinătate ca o alternativă viabilă la investiţiile în instrumente financiare convenţionale.
Banca Mondială (BM) a susţinut până acum arendarea terenurilor agricole către investitori, însă recent a încurajat ţările-gazdă să impună reglementări mai stricte pentru a nu îşi pune în pericol producţia agricolă şi securitatea alimentară.
Banca Mondială, organizaţie care se dedică în mod tradiţional asistenţei financiare pentru statele sărace, spune că între investiţiile în agricultură care pot susţine economiile sărace şi cele speculative există o linie de demarcaţie vagă.
“Atunci când se fac corect, investiţiile de mari dimensiuni în agricultură pot genera oportunităţi pentru economiile sărace ce au mult teren şi sectoare agricole importante. Totuşi, magnitudinea şi natura speculativă a unora dintre aceste tranzacţii i-a luat prin surprindere pe unii dintre actorii de pe scena internaţională”, se arată într-un raport al BM.
Juergen Voegele, director pentru agricultură al BM, spune că interesul marilor corporaţii multinaţionale pentru terenul agricol este în creştere în condiţiile avansului preţurilor pentru produsele agricole, al evoluţiilor recente privind încălzirea globală şi al temerilor referitoare la securitatea alimentară.
“Acum doi ani erau anunţate tranzacţii internaţionale pentru 45 de milioane de hectare de teren agricol, în condiţiile în care înainte de 2008 aveau loc tranzacţii pentru 4 milioane de hectare în fiecare an”, spune Voegele, citat de cotidianul britanic Financial Times.
Achiziţiile în străinătate: soluţie pentru economiile cu teren arid
Externalizarea sectorului agricol este văzută ca o soluţie pentru asigurarea securităţii alimentare pentru multe dintre economiile dependente de importurile de produse alimentare, cum ar fi unele dintre ţările din Orientul Mijlociu, China sau Coreea de Sud.
În prezent, cele mai active economii din punctul de vedere al investiţiilor în străinătate în agricultură sunt cele din emisfera sudică. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) estimează că 40% din investiţiile străine de acest tip din ultimii trei ani au avut loc între economii emergente. De asemenea, organizaţia internaţională notează că circa 50 de ţări sunt ţinta investiţională pentru mai mult de 1.000 de corporaţii multinaţionale.
În general, companiile multinaţionale şi fondurile de investiţii se orientează către ţările care dispun de teren agricol de calitate, dar care nu au puterea financiară să cultive performant aceste terenuri.
Astfel, în Africa investitorii s-au orientat cu precădere către regiunea sub-sahariană, puternic afectată în ultimele decenii de ceea ce analiştii au numit “criza statelor eşuate”. Această criză se traduce sub forma unui val de conflicte interne şi interstatale cauzate într-o anumită măsură de colapsul economic ce generează frustrări în rândul populaţiilor ca urmare a imposibilităţii satisfacerii nevoilor de bază.
În Africa, investitorii văd oportunităţi cu precădere în această regiune în ţări precum Congo, Ghana, Madagascar sau Etiopia.
În America Latină, Columbia, Paraguay şi chiar Brazilia sau Argentina se arată dispuse să renunţe la mari întinderi de teren agricol, în timp ce în Asia investitorii s-au concentrat către Laos, Indonezia, Filipine sau Vietnam.
În Europa, în căutarea marilor întinderi de teren agricol de calitate, investitorii s-au îndreptat către Rusia, Ucraina, Bulgaria, Lituania şi chiar România sau Moldova.
Investitorii ţintesc terenurile de calitate
Investitorii sunt interesaţi de terenurile care se află în apropierea resurselor de apă, unde climatul permite exploatarea, de poziţiile care facilitează exportul şi nu în ultimul rând de accesul la forţă de muncă ieftină.
Emiratele Arabe Unite, economie care importă 85% din alimente, controlează aproape 400.000 de hectare de teren în Sudan şi alte 900.000 de hectare în Pakistan.
China, ţară ce intenţionează să îşi mărească de cinci ori producţia de orez în următorii cinci ani, a investit masiv în regiunea Asiei de Sud Est, ajungând acum să deţină 1,2 milioane de hectare de teren agricol în Filipine şi alte 700.000 în Laos.
Coreea de Sud a semnat contracte pentru aproape 700.000 de hectare în Sudan, controlând prin Daewoo Logistics 1,3 milioane şi în Madagascar.
Japonia, economie care suferă din cauza lipsei terenului, a ajuns să controleze în total în străinătate peste 300.000 de hectare de teren, dintre care aproximativ 200.000 în Statele Unite şi alte 100.000 de hectare în Brazilia.
Nu numai terenurile agricole folosite pentru creşterea produselor agricole de bază sunt vizate de investitori. În Filipine, autorităţile au facilitat accesul companiei japoneze Pacific Bio-Fields Corporation pentru a folosi 60.000 de hectare de teren pentru a dezvolta o exploataţie de ulei de palmier, materie primă folosită la producerea de biocombustibili.
Olivier de Schutter, raportorul special pentru dreptul la hrană al ONU, spune că achiziţiile pot fi explicate de interesul pentru producerea de biocombustibili în contextul subvenţiilor importante pe care le oferă economiile dezvoltate datorită creşterii populaţiei şi epuizării resurselor naturale, a temerilor privind accesul în viitor la resursele de apă sau ca urmare a speculaţiilor referitoare la creşterea preţului pentru terenul agricol.
Doi dintre primii zece proprietari de teren agricol din România sunt străini
Cei mai mari proprietari de teren agricol din ţara noastră sunt companii cu capital românesc, însă în topul primilor zece proprietari se clasează două companii controlate de străini sau prin companii offshore.
Astfel compania TCE 3 Brazi, controlată de omul de afaceri Culiţă Tărâţă, cu afaceri de 80 de milioane de euro din agricultură anul trecut, deţine peste 56.000 de hectare de teren agricol, conform Agenţiei pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură. Următorii doi mari proprietari de teren sunt Comcereal şi Interagro.
Comcereal, grup controlat de omul de afaceri Adrian Porumboiu, cu afaceri de peste 30 de milioane de euro în 2009, deţine 36.000 de hectare de teren.
Grupul Interagro, controlat de omul afaceri Ioan Niculae, care derulează pe lângă agricultură şi afaceri în energie şi industria chimică generând o cifră de afaceri totală de circa 700 de milioane de euro anul trecut, deţine 28.000 de hectare de teren agricol.
Între primii zece proprietari de terenuri agricole din România compania Maria Trading, care operează cel mai mare abator din ţara noastră şi Delta-Rom Agriculture sunt controlate de străini.
Maria Trading, care deţine 12.000 de hectare de teren agricol, se află în proprietatea unui om de afaceri libanez, în timp ce Delta-Rom Agriculture, care este proprietară peste 10.000 de hectare de teren, este controlată printr-un offshore din Luxemburg.
Suprafaţa agricolă a României este de 14,7 milioane de hectare, dintre care 9,4 mil ha teren arabil, 3,3 milioane hectare păşuni, 1,5 milioane hectare fâneţe, 218.000 hectare vii şi 206.000 hectare livezi.
În România, 884 de persoane fizice sau juridice deţin peste 1.000 de hectare de teren, controlând în total 1,7 milioane de hectare. Astfel, cei mai mari proprietari de teren agricol din România deţin 11% din suprafaţa totală a terenului destinat agriculturii.
Investiţiile la scară largă duc la degradarea terenurilor agricole
Cu toate că unele voci susţin că investiţiile străine în teren agricol facilitează un anumit flux de fonduri către economiile sărace, în urma acestor acorduri singurii beneficiari par a fi corporaţiile transnaţionale şi fondurile de investiţii.
De cealaltă parte a baricadei, fermierii argumentează că îşi pierd terenurile, acestea fiind transformate în plantaţii industriale care produc exclusiv pentru export.
Fermierii argumentează că implicaţiile acestui proces sunt adânci, putând varia de la pierderea accesului la resursele de apă până la schimbarea modului de viaţă al localnicilor.
Impactul ecologic al acestor investiţii este de asemenea semnificativ datorită faptului că investitorii cer productivităţi sporite, acestea putând fi obţinute doar prin tranziţia către agro-producţia la scară industrială, ce necesită monoculturi, suprautilizarea de pesticide, fertilizatori, irigaţii intense, proces care duce în final la degradarea calităţii terenurilor.
Autor: Gabriel Razi
sursa: zf.ro