Practic, dacă vrei să îţi iei porţia de disperare și de pesimism, e de ajuns să deschizi orice pagină de internet a unei publicații sau un blog generalist (nu doar a unei publicații economice) unde abundă declaraţiile specialiştilor care au o viziune globală a economiei.
„Chiar acum, Uniunea Europeană şi în special ţările foarte îndatorate sunt în faţa unui deceniu pierdut”, spunea luna trecută George Soros, aflat într-un lung șir de interviuri acordate celor mai importante publicații din domeniul economic.
Investitor cu experiență, Soros mergea chiar mai departe și aducea în discuție ceea ce era pe buzele tuturor încă de la debutul crizei. „Este posibil să fie mai mult de un deceniu pierdut, deoarece în Japonia sunt deja 25 de ani fără creștere”, spunea Soros, care făcea referire la perioada ce a urmat boom-ului imobiliar din anii ’90 din Japonia.
Soros nu spunea însă nimic despre așa-numita „La Década Perdida“, cum a fost denumită perioada ce a urmat crizei financiare din anii ’80 ce a avut loc în America Latină, în Mexic în special.
Sintagma fusese folosită anterior şi de Christine Lagarde, şefa FMI, în încercarea de a impulsiona miniştrii de finanţe din ţările dezvoltate pentru o acţiune concertată. Lagarde avertiza asupra riscului deceniului pierdut pentru economia globală, în speranța că acesta ar putea fi evitat în perspectiva în care naţiunile ar acţiona împreună pentru a contracara ameninţările asupra creşterii economice. „Există nori negri care se adună în economia globală. În lumea noastră din ce în ce mai interconectată, nicio ţară sau regiune nu poate funcţiona independent“, afirma Lagarde.
Revenind în plan concret, Martin Wolf, directorul editorial al „Financial Times“, scria spre sfârşitul anului trecut că proiecţiile făcute de oficialii britanici confirm că Marea Britanie se îndreaptă spre un deceniu pierdut. „Poziţia guvernului arată că nu există alternativă, este ca o profeţie. Aşa că daţi vina pe străini, funcţionează întotdeauna”, scria Wolf.
Mai recent, în ediția de săptămâna trecută, o altă publicație britanică, „The Economist“, a venit cu o perspectivă statistică asupra ideii de deceniu pierdut, calculând ceea ce redactorii au denumit „timp economic pierdut”. Indicele a fost botezat, evident, după francezul Marcel Proust și al său „În căutarea timpului pierdut” și a fost calculat prin agregarea a şapte indicatori care variază de la PIB, salarii şi şomaj, până la preţurile caselor sau indici privind consumul şi avuţia. Rezultatele calculate de „The Economist“ arată că Grecia, de exemplu, a pierdut din punct de vedere economic peste 12 ani, economia aflându- se undeva înainte de anul 2000. Statele Unite – de unde a izbucnit marea criză a zilelor noastre – s-au întors în timp, din punct de vedere economic, cu aproape zece ani, deci un nou deceniu pierdut.
Ca o paranteză, ţara care a pierdut cel mai puţin este Germania, una dintre puţinele ţări care a înregistrat anul trecut un PIB mai mare faţă de cel din 2007. Iar țara care a performat în plină criză este, bineînțeles, Polonia.
În România, sintagma deceniu pierdut a fost deja folosită de mult prea multe ori de la Revoluție încoace, deși au trecut doar două decenii. Iar acum, după venirea crizei, a tăvălugului care s-a pornit odată cu împrumutul dinpartea FMI, perspectiva creșterii mai mult sau mai puțin accelerate a datoriei publice și estimările pesimiste legate de viitorul Europei dezvoltate, principalul partener comercial al României, cresc susținut posibilitatea apariției unui deceniu pierdut.
Dincolo de vorbe, cifrele sunt clare.
PIB a crescut anul trecut cu 2,5%, însă primii doi ani de criză au însemnat scăderi de circa 9% față de anul magic 2008, iar anul acesta prognoza Comisiei Europene indică o creștere de 1,6%, redusă față de 2,1% în toamna anului trecut.
Cu o Europă care se pregătește din nou de recesiune (creștere economică 0% la nivelul UE, conform Comisiei Europene), până și realizarea creșterii de 1,6% pare o performanță pentru economia românească. Începutul acestui an a marcat o creștere susținută a acțiunilor cotate la Bursa de la București.
BET (indicele care grupează cele mai representative 10 acţiuni cotate la bursă) a crescut cu 19% în perioada 4 ianuarie – 27 februarie (data la care acest articol a fost trimis în tipar). BET-C, care agregă toate titlurile cotate, a crescut de la începutul anului cu peste 16%. Performerul a fost BET-FI, indicele care are la bază evoluţia Societăţilor de Investiţii Financiare (SIF), care a urcat cu aproape 30%.
Chiar și așa, principalii indici bursieri sunt la jumătate față de nivelurile record din 2008, în condițiile în care afacerile companiilor listate au depășit anul trecut în cele mai multe cazuri rezultatele din 2008 (sigur, profitabilitatea este mult mai redusă).
Șomajul, chiar dacă este cu mult mai mic față de media UE, este încă departe de minimele din 2008 și, mai important, maschează în realitate un aparat bugetar nerestructurat.
Prețurile imobiliarelor sunt în scădere după explozia din anii 2004-2007, dar tranzacțiile sunt înghețate, iar băncile nu sunt interesate să lichidizeze creditele neperformante la valorile actuale din piață. Pe cale de consecinţă, avuţia netă a populaţiei a scăzut accelerat de la aproape 1.200 de miliarde de lei în 2007 la circa 800 de miliarde de lei în 2010, pe fondul declinului preţului activelor imobiliare, care deţineau ponderea majoritară în totalul avuţiei.
Dincolo de cifre, perspectiva unui deceniu pierdut de România pare tot mai probabilă. Mai ales în lipsa unei viziuni, termen străin de orice guvernare din ultimii 20 de ani.
Norocul nostru – dacă îmi permiteți formularea – este că multe dintre țările de la vest de România au căzut de mai sus din arborele bunăstării, iar prăbușirea a fost mai dură. Asta înseamnă, oricât de ciudat ar suna, o reducere a multtrâmbițatului decalaj față de Vestul Europei. Din păcate, nu aceasta este calea cea mai sănătoasă.
Ionut Bonoiu
sursa: forbes.ro