Nu mai suntem în 1945. Umanitatea trebuie să se mobilizeze.
Cum va arăta lumea în viitor? Ați obține o imagine rezonabilă dacă ați încerca să priviți ființele umane din exterior, astfel încât, imaginați-vă că sunteți un observator extraterestru care încearcă să afle ce se întâmplă aici sau imaginați-vă că sunteți un cronicar peste 100 de ani față de momentul prezent- presupunând că vor mai fi cronicari peste 100 de ani, ceea ce nu este evident- și vă uitați în trecut, la ceea ce se întâmplă astăzi. Ați observa ceva destul de remarcabil.
Pentru prima dată în istoria speciilor umane, am dezvoltat în mod evident capacitatea de a ne distruge. Acest lucru s-a întâmplat încă din 1945, iar acum, în sfârșit se admite că există mai multe procese pe termen lung, cum ar fi distrugerea mediului înconjurător care conduc spre acceași direcție, poate nu chiar spre distrugere totală, dar măcar la distrugerea capacității de a duce o viață decentă.
Mai există și alte pericole, cum ar fi pandemiile, care au legătură cu globalizarea și interacțiunea umană. Așadar, există procese care sunt în desfășurare și instituții active, cum ar fi sistemele de arme nucleare, care ar putea avea afecta grav, sau chiar desființa o existență organizată.
Cum să distrugi o planetă fără să te străduiești prea mult
Întrebarea este: ce fac oamenii în această privință? Nimic din cele de mai sus nu este secret, totul este la vedere. De fapt, trebuie să depui un adevărat efort ca să nu observi.
Au existat o serie de reacții. Există cei care încearcă foarte mult să facă ceva în privința acestor amenințări, iar alții care acționează pentru a le amplifica. Dacă s-ar uita la cine sunt aceștia, acest cronicar din viitor sau observator extraterestru ar vedea ceva cu adevărat foarte ciudat. Cele mai slab dezvoltate țări sunt cele care încearcă să depășească sau să lupte cu aceste amenințări, populațiile indigene sau cei care au mai supraviețuit dintre ele, societățile tribale și primele națiuni din Canada. Ei nu discută despre război nuclear, ci despre distrugerea mediului înconjurător și mai ales, ei chiar încearcă să facă ceva în acest sens.
De fapt, peste tot în lume- Australia, India, America de Sud- se duc lupte, uneori războaie. În India se desfășoară un război total împotriva distrugerii mediului înconjurător, în care societățile tribale încearcă să se opună operațiilor de extragere a resurselor, care sunt foarte dăunătoare la nivel local dar și prin consecințele pe care le generează. În societățile în care populațiile indigene au un cuvânt de spus, foarte multe persoane se opun cu putere. Cei mai vocali din țările care au adoptat o poziție fermă referitoare la încălzirea globală sunt în Bolivia, care are o majoritate indigenă și prevederi constituționale care protejează drepturile naturii.
Ecuadorul, care de asemenea are o populație indigenă numeroasă, este singurul exportator de petrol pe care îl cunosc al cărui guvern caută sprijin pentru a ajuta la păstrarea acelui zăcământ în pământ, în loc să-l exploateze și să-l exporte- și în pământ este locul acestui zăcământ.
Președintele venezuelean Hugo Chavez, care a murit recent și care a fost ținta glumelor, insultelor și a urii în toată lumea vestică, a participat la o reuniune generală a Națiunilor Unite acum câțiva ani, unde a fost considerat ridicol pentru că l-a numit pe George W. Bush un diavol. De asemenea, a susținut un discurs care a fost destul de interesant. Bineînțeles, Venezuela este un producător important de petrol. Petrolul reprezintă de fapt întregul lor produs intern brut. În acel discurs, el a avertizat despre pericolele folosirii peste măsură a resurselor fosile și a încurajat țările consumatoare să se unească și să încerce să reducă acest consum de resurse fosile. Nu știu dacă știți, el avea parțial origini indiene aborigene. Aceste aspecte ale discursului său de la Națiunile Unite nu au fost vreodată relevate, spre deosebire de lucrurile amuzante pe care le-a făcut.
Așadar, la o extremă avem societățile tribale, formate din indigeni care încearcă să oprească drumul spre dezastru. La cealaltă extremă, avem cele mai bogate și mai puternice societăți ale lumii, cum ar fi Statele Unite și Canada, care se îndreaptă țintit către distrugerea mediului înconjurător cât mai rapid cu putință. Spre deosebire de Ecuador și societățile indigene din întreaga lume, aceste țări doresc să extragă fiecare picătură de hidrocarburi din pământ, în cea mai mare viteză posibilă.
Ambele partide politice, președintele Obama, mass-media și presa internațională par să privească în viitor cu un entuziasm deosebit, la ceea ce ei numesc un secol de independență energetică pentru Statele Unite. Independența energetică este un concept aproape fără sens, dar nu contează. Ceea ce de fapt spun ei este: vom avea un secol în care să maximizăm utilizarea resurselor fosile și să contribuim la distrugerea lumii.
Acest lucru este valabil aproape peste tot. Atunci când vine vorba de dezvoltarea de energii alternative, Europa recunoaște că încearcă să facă ceva. În schimb, Statele Unite, cea mai puternică și mai bogată țară din lume este singura națiune printre cele probabil 100 de națiuni relevante care nu are o politică națională de restrângere a utilizării de combustibili fosili, singura care nu are nici măcar obiective referitoare la energia regenerabilă și asta nu pentru că populația nu dorește. De fapt, structurile instituționale blochează schimbarea. Interese care țin de afaceri nu doresc acest lucru și au un rol deosebit de determinant în cadrul acestor politici, astfel încât se produce o mare scindare între opinia publică și politică cu privire la foarte multe probleme, inclusiv referitoare la aceasta.
Acestea sunt lucrurile pe care cronicarul din viitor- dacă va exista unul- le-ar vedea. Ar mai putea de asemenea să citească presa științifică actuală, din care aflăm predicții din ce în ce mai sumbre.
“Cel mai periculos moment al istoriei ”
Cealaltă problemă este războiul nuclear. Se știe de foarte multă vreme că dacă ar exista o primă lovitură din partea unei puteri importante, chiar și fără represalii, probabil că ar distruge civilizația fie și doar din cauza consecințelor pe care le-ar avea o iarnă nucleară care ar urma. Puteți citi despre acest lucru în publicația Bulletin of Atomic Scientists. Se cunoaște foarte bine acest lucru, astfel încât, pericolul a fost dintotdeauna mult mai mare decât am crezut noi că a fost.
Tocmai am aniversat 50 de ani de la Criza Rachetelor din Cuba, care a fost numită cel mai periculos moment al istoriei de către istoricul Arthur Schlesinger, consilierul președintelui John F. Kennedy. Care așa a și fost. A fost un moment foare dificil și nici nu a fost singurul de acest gen. Într-un fel, totuși, cel mai prost aspect al acestor evenimente sumbre este faptul că nu am învățat nicio lecție.
Ceea ce s-a întâmplat în Criza Rachetelor din octombrie 1962 a fost mistificat, astfel încât să pară că au fost foarte multe acte de curaj și înțelepciune. Adevărul este că întregul episod a fost aproape nebunesc. A existat un moment, poate chiar apogeul crizei, în care premierul soviet Nikita Khrushchev i-a scris lui Kennedy cu oferta de a regla conflictul printr-un anunț public de retragere a rachetelor rusești din Cuba și a celor americane din Turcia. De fapt, Kennedy nici măcar nu știa că Statele Unite avea rachete în Turcia la acea vreme. Acestea au fost oricum retrase pentru a fi înlocuite cu mult mai periculoasele submarine nucleare Polaris, care erau invulnerabile.
Aceasta a fost oferta. Kennedy și consilierii săi au analizat-o și au respins-o. La acea vreme, însuși Kennedy estima potențialitatea unui război nuclear la o treime către jumătate, de unde înțelegem că președintele Kennedy era dispus să accepte un risc foarte ridicat de distrugere masivă pentru a stabili principiul că noi, doar noi avem dreptul la rachete ofensive în afara granițelor, de fapt, oriunde dorim, indiferent de riscul asupra celorlalți și asupra noastră, în cazul în care problema scapă de sub control. Noi avem acel drept, nu oricine altcineva.
Cu toate acestea, Kennedy a acceptat, totuși, un acord secret de a retrage rachetele pe care deja dorea să le retragă, atâta timp cât acest acord nu devenea public. Khrushchev, cu alte cuvinte, a trebuit să retragă în mod public rachetele rusești în timp ce Statele Unite le-a retras în mod secret pe cele depășite. Mai bine zis, Khrushchev a trebuit să fie umilit și Kennedy a trebuit să-și mențină imaginea de bărbat. Este foarte apreciat pentru acest lucru, pentru păstrarea curajului și a fermității sub amenințare și așa mai departe, dar decizia sa îngrozitoare nu este nici măcar pomenită- încercați să găsiți vreo urmă.
Pentru a pune paie pe foc, cu câteva luni înainte de izbucnirea crizei, Statele Unite a trimis rachete nucleare la Okinawa. Acestea erau țintite asupra Chinei în timpul unei perioade de recesiune regională.
Oricum, cui îi pasă? Avem dreptul să facem orice dorim oriunde în lume. Aceasta a fost una dintre lecțiile sumbre ale acelei perioade, dar au urmat și altele.
Zece ani mai târziu, în 1973, secretarul de stat Henry Kissinger a declanșat alertă nucleară de gradul zero. A fost modul său de a alerta pe ruși să nu intervină în războiul arabo-israelian care se desfășura atunci și, în mod deosebit, să nu intervină după ce îi informase pe israelieni că ar putea să încalce un armistițiu încheiat între Statele Unite și Rusia. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic.
Din nou, zece ani mai târziu, era în funcție președintele Ronald Reagan. Imediat după ce a preluat Casa Albă, el și consilierii săi au ordonat forțelor aeriene să pătrundă în spațiul aerian rusesc pentru a încerca să obțină informații despre sistemele de avertizare rusești- Operațiunea Able Archer. În mod efectiv, acestea au fost false atacuri. Rușii erau nesiguri, unii oficiali la nivel înalt erau îngrijorați că acesta ar putea să fie un pas spre adevăarata lovitură. Din fericire, nu au reacționat, chiar dacă au fost cât pe ce. Situația continuă în acest fel.
Ce se poate înțelege din criza nucleară iraniană și cea nord-coreană
În acest moment, problema nucleară este de regulă pe prima pagină în cazul Iranului și al Coreei de Nord. Există metode de a gestiona aceste crize aflate în desfășurare. Poate că nu ar funcționa, dar măcar am putea încerca. Cu toate astea, acestea nu sunt luate în considerare, nici nu sunt aduse în discuție.
Iranul, de exemplu, este considerat în Vest- nu în lumea arabă, nu în Asia- cea mai mare amenințare a păcii mondiale. Este vorba despre o obsesie vestică, este interesant de văzut care sunt motivele pentru această obsesie, dar nu face obiectul acestei discuții. Există o cale de a gestiona relațiile cu presupusa cea mai mare amenințare la adresa păcii mondiale? De fapt, există câteva. O metodă, una destul de rezonabilă, a fost propusă acum câteva luni la o întâlnire a țărilor nealiniate la Teheran. De fapt, se reitera o propunere care exista deja de mai multe decenii, adusă în discuție mai ales de Egipt și a fost aprobată de Națiunile Unite.
Propunerea se referă la stabilirea unei zone libere de arme nucleare în regiune. Acesta nu ar fi răspunsul la toate, dar ar putea fi un pas înainte semnificativ. De asemenea, există și metode de a acționa în acest sens. Sub auspiciile Națiunilor Unite se urmărea organizarea unei conferințe internaționale în Finlanda în decembrie anul trecut pentru a încerca implementarea planurilor spre acest obiectiv. Ce s-a întâmplat?
Nu veți citi despre acest lucru în ziare pentru că nu s-a pomenit nimic decât în presa specializată. La începutul lunii noiembrie, Iranul a fost de acord să participe la întâlnire. Câteva zile mai târziu, Obama a anulat întâlnirea, spunând că nu era momentul potrivit. Parlamentul European a emis o declarație cerându-i să continue, la fel au făcut și statele arabe. Nu s-a rezolvat nimic. Mai mult, s-au întețit sancțiunile împotriva populației iraniene- sancțiuni care nu afectează regimul- și situația probabil se îndreaptă spre război. Cine știe ce se va întâmpla?
În Asia nord-estică se întâmplă același lucru. Coreea de Nord ar putea să fie cea mai irațională țară din lume, este cu siguranță un concurent bun pentru acest titlu. Cu toate astea, e poate un lucru rațional să încerci să înțelegi care sunt motivațiile acestor oameni atunci când acționează irațional. De ce se comportă în modul în care o fac? Ar trebui să ne imaginăm că suntem în locul lor. Să ne imaginăm cum ar fi ca în timpul Războiului Coreean de la începutul anilor 1950, țara noastră să fie distrusă total de către o superputere, care se mai și lăuda cu ceea ce făcea. Imaginați-vă ce urmări avea să lase aceste lucruri.
Rețineți că e posibil ca cei care conduceau Coreea de Nord să fi citit în presa militară de la acea vreme a acestei superputeri unde se explica faptul că, de vreme ce deja totul era distrus în Coreea de Nord, forțele aeriene au fost trimise să distrugă digurile Coreei de Nord, digurile uriașe care controlau rezervele de apă- o crimă de război pentru care oameni au fost spânzurați la Nuremberg. Aceste ziare oficiale vorbeau cu entuziasm despre ce minunat era să vezi apa scurgându-se printre văi, iar asiaticii străduindu-se să supraviețuiască. Ziarele exultau descriind ceea ce pentru acei asiatici însemna niște orori care depășeau orice imaginație. A însemnat distrugerea recoltelor lor de orez, care apoi a dus la înfometarea și moartea lor. Ce magnific! Nu avem amintiri despre aceste lucruri, dar ei le au.
Să ne întoarcem în prezent. Istoria recentă este interesantă. În 1993, Israelul și Coreea de Nord se îndreptau spre încheierea unui acord în care Coreea de Nord să nu mai trimită rachete sau tehnologie militară în Orientul Mijlociu și Israelul va recunoaște acea țară. Președintele Clinton a intervenit și a blocat acest acord. Imediat după aceea, drept represalii, Coreea de Nord a desfășurat o mică testare a rachetelor. Drept urmare, Statele Unite și Coreea de Nord au ajuns la un acord cadru în 1994 care a stopat înarmarea nucleară și care a fost mai mult sau mai puțin onorat de ambele părți. Atunci când George W. Bush a preluat președinția, Coreea de Nord avea probabil o singură armă nucleară și nu mai producea nimic în acest sens.
Bush a lansat imediat politica sa militară agresivă, amenințând Coreea de Nord- axa răului- astfel încât Coreea de Nord a reluat programul său de armare nucleară. Până a părăsit Bush Casa Albă, aceștia aveau 10 arme nucleare și un sistem de rachete. Între timp, s-au mai întâmplat și alte lucruri. În 2005, Statele Unite și Coreea de Nord ajunseseră de fapt la un acord în care Coreea de Nord avea urma să încheie orice plan de proliferare a armelor nucleare și rachete. În schimb, Vestul, dar în special Statele Unite, urma să pună capăt oricărei activități agresive (urma să se încheie un pact de non-agresiune).
Era o situație care promitea mult, dar aproape imediat Bush a subminat-o. El a retras oferta și a inițiat programe pentru a obliga băncile să nu se ocupe de nicio tranzacție nord-coreeană, chiar de era perfect legală. Nord-coreenii au reacționat prin reactivarea programelor de înarmare nucleară. Astfel s-au desfășurat lucrurile.
Este bine cunoscută metoda adoptată de Statele Unite: dacă faci un gest ostil în defavoarea noastră, vom răspunde cu unul și mai irațional la rândul nostru. Dacă faci un gest împăciuitor, vom răspunde și de asemenea manieră.
Acest lucru, bineînțeles că reînvie amintiri din trecut. Ei își amintesc trecutul, astfel încât reacționează într-o formă extrem de agresivă. Ei bine, esența a tot ceea ce se întâmplă și care se vehiculează în Vest este că liderii nord-coreeni sunt extrem de răi. Da, așa sunt. Însă nu e asta întreaga poveste și așa funcționează lucrurile de când lumea.
Nu înseamnă că nu există alternative. Alternativele însă nu sunt luate în considerare. Acest lucru este periculos, astfel încât dacă ne întrebăm cum va arăta lumea în viitor, nu va arăta prea frumos, decât dacă oamenii se hotărăsc să acționeze. Întotdeauna o pot face.
Autor: Noam Chomsky
Sursa: thenation.com
Traducerea: Alina Stredie