„Doamnelor şi domnilor, eu nu mă aflu aici spre a vă vinde ţara mea, Senegalul, ca destinaţie turistică de vânătoare”, a rostit calm, răspicat, reprezentantul Ministerului Mediului din Senegal, în faţa auditoriului aflat la cea de a 51-a Adunare Generală a CIC (Conseil International de la Chasse), desfăşurată la Bucureşti în urmă cu câţiva ani. Şi, tot el a adăugat, mândru: „Ţara mea are o politică ce pune accentul pe protecţia faunei şi nu pe uciderea sa. Autorizaţiile de vânătoare sunt puţine şi se obţin greu. Spre exemplu, pentru a vâna un leu, doritorul trebuie să ceară şi să aştepte acordul Preşedintelui republicii.”
Feţele celor din sală, mai cu seamă ale bogaţilor vânători occidentali, s-au cam lungit la auzul declaraţiei şi surprinderea era firească după ce specialiştii silvici români, ca gazde ospitaliere ce erau, în gudurarea lor arghirofilă păruseră că pe lângă urşi – în opinia lor, exagerat de mulţi, trebuind, deci, ucişi – ar fi fost în stare să ofere spre împuşcare şi pe propriile mame, dacă ar fi obţinut pe ele un preţ bun în valută.
În ciuda originalităţii rostirii, conaţionalii mei rămăseseră inerţi: unii, neavând căşti de traducere, nu o înţeleseseră, iar alţii, mulţi, se aflau în holul hotelului unde se putea mânca pe săturate şi „servi” cafea, ceai, sucuri şi pălincă, totul gratis, ceea ce era, evident, mult mai interesant. „Trebuie profitat, că cine ştie când mai calc la Marriott să înfulec moca de toate” – se putea citi pe chipurile bucălate şi turgescente.
Cu tirada sa ecologică, mai mult decât pe gustul meu, omul m-a cucerit. L-am văzut ridicându-se şi părăsind sala, spre a-şi aprinde, singuratic, suplu şi sigur pe el, o ţigară.
L-am abordat, aprecierile mele încântându-l vizibil. Aşa am aflat că, în privinţa gestiunii faunei, senegalezii duc o politică „de la prudence et de la circonspection” – a prudenţei şi circumspecţiei adică. Plin de bunăvoinţă, mi-a explicat: „Recensămintele faunistice sunt aproximative şi de aceea preferăm să le diminuăm pe hârtie. Teoretic s-ar putea vâna sporul natural, determinat ştiinţific, prin metode matematice, dar fiind vorba despre natură, cu siguranţă că s-ar înregistra greşeli costisitoare. Sunt factori care scapă observaţiei omului şi dezastrele faunistice se recuperează greu sau deloc. De aceea vânăm mult sub posibilitatea teoretică şi consecinţa este că efectivele de sălbăticiuni se menţin, numeric vorbind, cam la acelaşi nivel. Dovadă clară că există factori naturali sau antropici care ne scapă şi care ucid animalele fără ştiinţa noastră. Prudenţa şi zgârcenia la vânătoare se impun şi Ministerul Pădurilor precum şi Preşedintele nostru cunosc acest lucru, aplicându-l.” Şi a subliniat: „Les membres du Gouvernement, les employés, tous, nous sommes formés en France. Moi, j’ai fait mes études à Paris.” Adică: „Membrii guvernului, funcţionarii, toţi, suntem formaţi în Franţa. Eu mi-am făcut studiile la Paris.” Şi, ca bomboana pe tortul african să nu lipsească, a adăugat: „Atunci când e vorba despre patrimoniul natural, pe lângă profesionalism, se are în vedere moralitatea personalului, fiindcă suntem o ţară în plină afirmare, care trebuie să îmbine modernitatea şi conservarea naturii sălbatice.” Omul, sincer era mândru de învăţătura franţuzească despre Mediu, înţelegea să preţuiască darurile naturii şi să fie zgârcit cu exploatarea lor comercială.
Spre deosebire de el, unul dintre liderii politici români, mare vânător de urşi şi prim ministru pe atunci, doar cu câteva zile înaintea forumului vânătoresc, declarase ziariştilor, cu glasul său de clapon obez: „Deşi România se află printre puţinele ţări în care mai trăiesc urşi bruni, ni se dau lecţii despre protejarea acestora din partea altor state, în care nu mai există astfel de animale!” Omul nu pricepea că biodiversitatea carpatină, atât cât mai subzista ea, nu se datora gestionării sale atente şi nici moderaţiei silvice, ci era rodul lipsei de „dezvoltare” a sihăstriilor montane şi, graţie dictaturii ceauşiste, al limitării vânătorii comerciale.
Coincidenţa a făcut ca politicianul cu pricina, după deschiderea festivă a Adunării Generale a CIC, să plece cu misiune oficială tocmai în „Hexagon”. A doua zi, ziarele titrau la vedere: „Preşedintele Chirac, îngrijorat de soarta ursului brun din Carpaţi” şi furnizau detalii despre convorbirile franco-române, în cursul cărora, apăsat, liderul Franţei atrăgea atenţia prim ministrului României asupra drepturilor biodiversităţii, subliniind carnagiul oficial şi subteran al urşilor bruni.
Atunci însă, ca dovadă că aroganţa opincii rămâne întreagă, un silvicultor care mă văzuse tăifăsuind cu africanul, îmi aruncase printre aţe de fum şi înghiţituri de pălincă, spre deliciul asistenţei mioritice: „Ascultă, doctore, coloratul ăla cu care ai pierdut un ceas, ştie să vorbească?… Hă-hă-hă.”
Autor: Nicolae R. Dărămuș
Foto: Cristian Ilea
Sursa: Wildlife Romania
NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.