„Tehnica trebuie să fie accesibilă oricui” spunea în urmă cu aproape un secol André Citroën. Dacă astăzi ar trăi, pesemne s-ar căi amarnic de imbecilitatea rostită, văzând că într-adevăr tehnica, de la armele convenţionale, la cele „paşnice” – maşinării ce scormonesc şi ucid Terra – a ajuns chiar pe mâna oricui. S-ar căi, dacă nu cumva ar descoperi că întotdeauna în buzunarul plin mai este loc şi că penitenţa poate fi oricând ocolită rentabil.
Preşedinţi de ţări, miniştri, lideri ai comunităţilor locale, uniţi cu toţii de sprinţara prostie harnică, nu au acum nevoie de decenii spre a-şi lăsa amprenta, cu pretenţii de ctitorie voievodală, asupra ţinuturilor pe care, asemenea unor ciobani discreţionari, le cotropesc cu turmele. Ignoranţei entuziaste, tehnica i-a dat azi puterea ştiinţei. În urma iscăliturii oficiale de doctoranzi abia alfabetizaţi, ciclopice utilaje de ultimă generaţie, străbat câmpiile, văile alpine şi munţii, deschizând drum „iubitorilor de natură”, dornici să „admire peisajul” sau „să practice” sporturi extreme, generatoare de adrenalină.
Trezind în masele de beneficiari platitudinea unei exclamaţii de piţipoancă dinaintea unei ilustrate poştale – „Ah, cât este de frumos!” – peisajul sălbatic, privit prin fereastra hotelului sau prin parbriz, a devenit pretextul accesibilizării sale democratice, care îl ucide zi de zi cu o viteză nemaiîntâlnită: cea a şenilelor, picamărelor, dinamitei, asfaltatoarelor, betonierelor şi helicopterelor cu materiale de construcţie sub carlingă. Totul, contra cost.
Pârtii de schi, drumeaguri asfaltate, parcări cât stadioanele şi amalgamuri hoteliere kitsch răsar în locurile unde Pământul şi-a păstrat chipul verde. În weekenduri şi vacanţe oraşele se mută la munte şi sălbăticiile abia cucerite de „civilizaţie” capătă ireversibil chipul isteric al acesteia. Timp în care necuvântătoarelor – locuitori de drept ai pădurilor – le rămâne retragerea sau convieţuirea cu omul, în chip de gunoieri.
După o vreme, nemaisuportând izul aproapelui ajuns prea aproape, „iubitorii de natură” strâmbă din nas şi doresc noi locuri „sălbatice şi izolate”, cu peisaj intact, locaţii aerisite şi confortabile. De pe internet şi de la televizor află că politicienii şi dezvoltatorii le-au venit deja în întâmpinare: în alt munte au descoperit pentru ei frumuseţi şi „oportunităţi” ce trebuie neapărat „puse în valoare”. Alte studii de fezabilitate, alte măsluiri în documentele impactului de mediu, alte semnături de alfabetizaţi şi motoarele armelor de distrugere a naturii – în masă şi pentru mase – pornesc.
“Există date şi indicii că inculpatul S.C.M. pregătea săvârşirea unei noi infracţiuni de corupţie, prin promisiunea că va interveni la persoane cu funcţii de decizie pentru rezolvarea alocării unor sume de bani pentru contracte la construcţii de drumuri, în scopul obţinerii unor foloase necuvenite (…) Inculpatul S.C.M. promitea că va interveni la Guvernul României, pentru alocarea unor sume de bani din fondul de rezervă al Guvernului, în favoarea unei societăţi de construcţii de drumuri. Pentru această intervenţie, inculpatul S.C.M. pretindea remiterea unui procent de 10% din suma alocată de la Guvern” – scrie în rechizitoriul DNA, privind dosarul de corupţie instrumentat fostului primar al Clujului şi unor dezvoltatori din anturaj. Un dosar ca multe altele şi un text juridic ilustrând sec unde duc sforile uciderii naturii prin investiţii: la câteva buzunare pline, dornice de alţi bani. Păpuşarii sunt însă ceva mai departe, cu spusa unuia dintre înaintaşii lor începând chiar acest text.
Pentru o Europă occidentală betonată şi industrializată până la saţietate, dar care a înţeles într-al doisprezecelea ceas că păstrarea naturii, cât a mai rămas din ea, este vitală naţiunilor care contează, integrarea tinerelor democraţii a fost o gură de aer. Fabricile de drujbe, TAF-uri, motocositoare, buldozere, asfaltatoare, instalaţii de schi şi hidrocentrale cu conductă – depăşite moral şi interzise acolo – au putut să îşi vândă liniştite produsul în noile teritorii cucerite, unde indigenii estului sălbatic, fermecaţi de mărgelele colorate ale progresului, dau orice pentru ele. Mai cu seamă viaţa, în formele sale naturale şi pure.
Suprafeţele naturale ale Terrei se reduc anual cu echivalentul teritoriilor Belgiei şi Olandei, prin acoperire cu construcţii: aeroporturi, autostrăzi, construcţii civile şi industriale. Scăderea se face pe seama ţinuturilor locuite de naţiunile care nu contează. Cele care, într-un viitor apropiat, vor constata că şi-au vândut arabilul investitorilor sosiţi, cu fabrici cu tot, din lumea unde pământul fertil e păstrat şi produce hrană. Tot ele vor vedea că şi-au golit munţii de păduri, în vreme ce codrii ţărilor cu adevărat civilizate au rămas întinşi şi verzi.
Abia atunci naţiunile care nu contează vor înţelege, poate, că politica nu înseamnă doar ciorovăiala unor proşti televizaţi, ci politici: de mediu mai întâi de toate, politici demografice, de învăţământ, de educaţie şi sănătate. Dar, pe atunci… sănătate bună!
1 „Borduriada” este termenul generic pentru lucrările mari şi inutile, prin care banul public intră în buzunarele firmelor executante, aparţinând clienţilor puterii politice. Înlocuirea bordurilor bune în întreaga ţară prin altele, noi şi mai slabe, a încetăţenit termenul.
Autor: Nicolae R. Dărămuș
Foto: Nicolae R. Dărămuș
NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.