Într-un cunoscut ziar, sub titlul „Respect pentru Yeti”, un oarecare jurnalist elogia nu pe Yeti, enigmaticul antropoid al zăpezilor, ci un automobil 4×4 botezat cu acest nume. Întreaga scriitură, fiţoasă cât încape, departe de a sugera respectul pentru ceva anume, trăda cu prisosinţă lipsa respectului. Pentru toţi şi toate. Pentru „fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri , munţi şi ape”, cum scria, sintetizând Natura, regretatul Ionel Pop.
Aflam astfel că „Yeti a fost văzut săptămâna trecută pe platoul din Bucegi. Nu unul, ci în grup de vreo 20! A urcat din Sinaia pe Păduchiosu şi a coborât spre Pietroşiţa, prin Moroieni. A plouat, a nins, a fost noroi, au fost pietre mari cât roata carului. Nimic nu l-a împiedicat să ajungă la Babele (…). Mi-au displăcut însă câteva lucruri. Cum ar fi scaunele. Improprii, fără susţinere laterală pe mă- sura abordării unui off-road, destul de incomode la drum lung” – scrie gingaşul bărbăţel-reporter. Altcumva spus, nu era destul că maşina aceea îl ducea pe puturosul inconştient acolo unde ar trebui să ajungă numai cei harnici şi iubitori de linişte şi munte. Pe amatorul de posmagi muiaţi ea trebuia să îl transporte cât mai relaxat, dacă se poate chiar în poziţii lascive şi cu berea în mână. Elogiul propriei nevolnicii continuă însă, în limbajul unui elev corijent la limba maternă: „Celelalte sisteme combinate într-un singur buton îţi fac toată munca, astfel că tot ce trebuie să faci este să apeşi „off-road“, să bagi a-ntâia şi să ţii de volan. N-ai treabă cu ambreiajul, nu atingi frâna.” Reportajul era ornat cu o fotografie a automobilului, sus în platoul montan. Fără acesta, peisajul celest, uşor înzăpezit, ar fi invitat la reculegere. Cu tărăboanţa 4×4 în prim-planul imaginii, eu cel puţin, am auzit manele, râgâieli şi am simţit miros de mititei şi pălincă; întrucât, se ştie, alcoolul face parte din recuzita obligatorie a oricărui off-road-er respectabil.
Dincolo de imaginaţie, tema este cât se poate de gravă şi demonstrează – a câta oară în România? – lipsa legilor, a autorităţii publice de orice fel, lipsa respectului pentru alţii şi pentru sine, adică, într-un cuvânt, lipsa bunului simţ.
Bucegii sunt locul de unde ne sosesc, prin presă, cele mai frecvente ştiri despre oamenii atacaţi de urşi. Personal, deşi iubesc muntele, evit Bucegii. Nu din cauza urşilor, ci din pricina oamenilor. Ca mine, aflu, fac şi alţi împătimiţi de linişte şi solitudine, iubitori discreţi ai lucrării lui Dumnezeu. Iubitori şi de respectul cuvenit acesteia. Fiindcă, deşi tot oameni, adică de bine de rău învăţaţi cu prostia şi zgomotul, cu aglomeraţiile şi abuzul, măcar în munte avem pretenţia de a fi scutiţi de ele. Cu atât mai mult acestea pot părea ciudate şi insuportabile unor sălbăticiuni de a căror răutate ne plângem mereu şi pentru a căror „agresivitate” nu avem niciodată ochi şi explicaţii. Căci trebuie spus: chiar „numai” prezenţa în sihăstriile montane a hoardei de 20 de automobile 4×4 – cum scria entuziasmat imaturul jurnalist – poate fi cauza acestei temporary insanity survenită la un animal paşnic şi retras cum este ursul. Retras… Unde? Acolo unde nici el, nici discreţii drumeţi cu rucsac nu mai au linişte sub asaltul „civilizaţiei şi progresului”?
Liniştea aceea este tot mai greu de găsit, iar când ea există nu mai e durabilă. Oricând în poiana în care, cu un aparat foto, aştept ieşirea vesperală a unui cerb, poate năvăli amatorul de off- road, pulverizând vraja, strivind sub roţi ierburi, brânduşe, vizuini. Oricând singurătăţile pot deveni parte a unui „traseu oficial” al unui concurs motorizat, sponsorizat de parveniţi.
Un neamţ, participant la un raliu din Apuseni, mi-a desluşit sincer mersul acestei abuzive afaceri, posibilă numai în ţara nimănui: „În Germania legea interzice aşa ceva. Nu putem intra cu maşinile prin astfel de locuri frumoase. Pedepsele sunt foarte mari.
Aici, în România, este minunat şi nu e scump. Cu bani puţini totul se aranjează cu oficialii”. Era un tip gras, puhav, cu ochii injectaţi, aşa cum sunt mulţi dintre „sportivii” de profil, amintindu-mi oarecum de pacienţii mei etilici. Genul de mascul retardat care, deşi se teme de întuneric şi leşină la injecţii, aşezat în scaunul maşinii se identifică întru totul cu puterea motorului. Asta până la prima împotmolire când trebuie tractat, ajutat, scos din necaz. De echipă sau de alţi boi… Ai vreunui localnic crescător de vite.
În 2009, la „Off-road Bucovina” , un echipaj superdotat a părăsit traseul marcat şi s-a rătăcit. Aveau băieţii GPS, busolă, aveau telefoane mobile, iar maşinăria lor, asemenea unei lăcuste metalice pe roţi, părea un modul lunar. Pădurea, înserarea i-au inhibat şi oprit într-un peisaj blând, la doar câteva sute de metri de un drum forestier pe care nu au ştiut să îl desluşească pe ecranul GPS-ului. Un bun prieten salvamontist şi câţiva jandarmi fără pretenţii s-au dus şi i-au „salvat”, parcurgând apoi la pas, înaintea tărăboanţei, puţinul teren rămas până la lizieră. Trebuiau văzuţi…
Cu seninătate, graţie autorităţilor, neamţul mai înainte pomenit se supunea în ţara sa articolului 54 al Cartei drepturilor Uniunii Europene intitulat „Interzicerea abuzului de drept”: „Nici una dintre dispoziţiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfăşura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile şi libertăţile recunoscute prin prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă”. Altcumva spus, dreptul ursului, al ierbii, al pâraielor de munte, al unor oameni discreţi de a nu fi deranjaţi – nederanjând nici ei pe nimeni – nu poate fi încălcat de „dreptul” unor indivizi de a-şi exercita imaturul şi agresivul hobby. Articolul 54 putea fi însă intitulat explicit: „Dreptul bunului simţ”.
Autor: Nicolae R. Dărămuș
Foto: Nicolae R. Dărămuș
NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.