Sigur ca eu sunt o exceptie, fiind cu capul si cu adevarul. Voi sa stati linistiti, in doua saptamani veti gasi jobul din vis, fara nici o problema! Nu ma opresc asupra locului unde poti gasi anunturi, ca nu exista decat sapte chestii pe saptamana, ori ascutitor de scule si unelte, ori CEO. Daca nu esti nici meserias, nici super manager, ai pus-o.
In fine, in general se merge pe baga-mi si mie CV-ul la resurse la voi, dau un suc. Tot in general e bine sa vorbesti cu barbatii pentru chestia asta, femeile iti vor arunca foile tale printate fix la cosul de gunoi. Ca doar nu vrei sa le iei locul ai amantul, desi tu aplicai pentru alt departament. Nu se stie niciodata, e bine sa suflam si-n iaurt, si-n cutiile goale de iaurt, ba chiar si sub coada vacii care va da laptele din care se va face iaurtul in care ai suflat pentru orice eventualitate.
Cel mai usor este sa te culci cu cineva si gata, dar deja piata e suprasaturata de fufe dispuse la sacrificii de genul asta, asa ca nici asta nu prea mai functioneaza, si unde mai pui ca avem si principii. Si hemoroizi. Deci sa mergem pe bune la interviuri. La multe interviuri, fara numar, fara numar, dar cu aceeasi scarba.
La corporatii e cel mai misto. Toti aia care lucreaza acolo par fericiti, de ce sa nu te duci si tu. La prima dintre ele, cand am intrat, mi s-a facut rau. Frate, aia nu aveau geamuri. Deci era asa o sala maaare, cu muuulti oameni la birouri si calculatoare, liniste de mormant, mocheta gri, lumina alba si NU ERAU GEAMURI. Doamne, imi zic, sau asta o fi celula unde-s pedepsiti angajatii care au intarziat timp de sapte ani cu cate o jumatate de ora in fiecare zi? Dar, din nou, persoanele de acolo pareau fericite. Mnah, si mi-au dat ei primul test din economie, sa scriu multe definitii in Engleza la diverse chestii aflate in manualul de micro din anul I. Si sa rezolv niste probleme, sa calculez taNpenii si tot asa. Sincer, nu stiu de unde naiba le inventam, ca trecuse un deceniu de cand ma mai interesasera pe mine porcariile alea, cert e ca m-au sunat, dar veniti inca o data.
Inca o data, sa discutam. Ma puneau ei la incercare cu intrebari de cacat de genul daca lucrezi cu sapte tari si sapte mari, pe care suni prima data. Pe ma-ta dar incerc scurt, si apoi ma duc la ala care termina primul programul, ca am auzit si la noi in tara de fus orar. Mbine, dar ce desteapta sunteti dvs! Si tot asa. Dar interviurile se dau in camere luminoase, cu geamuri, de unde rezulta ca departamentul HR are un fel de pozitie privilegiata in intreprindere. Eu cam dispretuiesc departamentul HR, stiu ca am si cunostinte istete bagate in asa ceva, dar na, nu-mi schimb opinia generala.
Ca, de exemplu, niste fufitze ma luau ele pe mine la intrebari referitoare la jobul trecut. Amu ma chinuiam sa explic ce si cum, si dupa zece minute, fufa disperata: eu nu inteleg nimic! Right, asta ziceam si eu, cine dracu va pune pe voi sa vorbiti de forex si alte contracte continue cu ratatii astia fara job?!? De unde a rezultat ca eu, pusa in situatia de a explica colegilor ceva, nu as fi capabila. CA NU SE INTELEGE NIMIC.
Na, eu m-am prefacut o vreme. Sa dau raspunsurile corecte pe care stiu ca le asteapta aceste fufe care fac mii de cursuri de perfectionare unde invata smecherii diverse ca sa puna candidatii in incurcatura. Surprinzator, la cele zece firme la care am fost, s-au folosit de absolut aceleasi smecherii, incat deja provocarea pentru mine era sa ma prefac surprinsa de intrebare. Oh, la asta nu m-am gandit chiar niciodata!
Dupa care m-am saturat. Ca si-asa treceam toate testele si picam ultimul interviu. Nu stiu de ce. Poate pentru ca se prindeau ca de fapt nu m-as potrivi acolo. Poate pentru ca stiau ca eu n-o sa ma duc niciodata la nici un teambuilding stupid de-al lor. Fiindca daca urasc si dispretuiesc pe cineva, nu pot sa ma hlizesc la comanda pentru mize de doi lei. Pentru ca nu am chef sa ma prefac. Pentru ca nu-mi doresc sa ajung sus si deci nu as calca in picioare pe nimeni, implicit nu mi-as turna sclavii de colegi ca sa ma dau bine pe langa sef. Pentru ca nu as sta peste program, deoarece sunt capabila sa imi termin munca in timpul programului, iar daca este exagerat de mult, atunci sa mai angajeze un sfert de om. Pentru ca ma doare in cur de faima uzinei in care lucrez. Pe mine ma intereseaza doar sa am bani sa traiesc. Nu simt emotii intense ca banca noastra a iesit pe locul intai in Romania cu un profit pe care nici nu-l stiu citi in litere. Vorba unei foste colege, cand a venit un client putred de bogat sa intrebe cat mai are in cont: mmm…… mult! Ca nu stia sa zica ce-s alea, bilioane, triliarde, ce cacat, nu mai vazuse in viata ei asemenea sume, era situatie d-aia ca la Nadia cand a afisat calculatorul 1.00 ca nu stia de 10.
Da, poate ca nu ma potriveam si poate ca imi faceam cruci sa nu ma aleaga pe mine. Vorba lu’ mama, apoi tu esti genul ala de om ma duc sa ma fac argat, da doamne sa nu gasesc stapan. Fix asa.
Totusi, eu nu inteleg de ce-s fericiti aia din corporatii. Ca au salarii de cacat. Majoritatea. Acum sigur ca exista si exceptiile, dar eu oricum n-as fi ajuns acolo din motivele expuse mai sus, si nici vreo capacitate nu sunt. Eu sunt fix omul mediocru. Clasa medie lipsa de aici. Vrajelile cu miliarde castigate sa le lasati pentru altii, nu pentru mine, care am avut acces la extrasele voastre de cont, bine? Merci. Dar asa e cand mananci doar sana cu pufuleti si apoi te lauzi ca ti-ai cumparat pantofi din mooool cu trei milioane si ceva. Noroc ca stomacul n-are oglinda, si deci cine sa stie. Sau ca iti plateste rata la apartament ma-ta. Sau chiria. Si ca in oras iesi pe banii lui iuuuubiiii. Vietile voastre triste in care nici nu stiti ce naiba de rol jucati de fapt. Dar lasa, eu sunt autista, cum m-a facut cineva. Si de aia imi place sa lucrez din camera mea.
Da, imi place. Si in momentul de fata este unicul meu stres. Sunt in super anxietate continua ca n-o sa imi mearga faza asta la infinit. Ca mi-a mers o vreme si ca imi merge iarasi, dar ce ma fac dupa. Daca iarasi voi fi nevoita sa ma duc la cretini la interviuri. Nici nu ma pot bucura de timpul prezent ca ma ia groaza pentru diminetile in care… dar nu, sa nu mai imi cobesc.
Nu inteleg in ce fel mi-as dori sa ies prin ploaie dimineata, sa ocolesc baltile, sa ma inghesui in autobuz cu inca patru mii de amarati, sa ma bucur ca nu mi-a pus nimeni mana pe cur, ca nu am nimerit langa transpirati excesiv, ca am prins loc pe scaun, ca n-am intarziat decat sapte minute. Sa visez la ziua in care as sta pe un scaun imbracata ca la nunta, ca doar nu te duci oricum. Sa ma stranga zilnic sutienul cand eu nici nu prea port sutien, dar na, sub camasa aia cambrata, ar cam trebui si asa ceva. Sa imi rup strampii la trei zile cand ma impiedic de sertarul colegei unde isi tine eugeniile ca sa faca economie pentru mers la spaaa cu colegele. Dar la s(a)pa ce are? Sa-mi comand mancare in fiecare zi la fel cu toata lumea, ca doar n-o sa ma fac de ras venind cu borcanul cu ciorba de acasa, nu? Cine a mai pomenit. Toata lumea castiga douazeci de milioane si toata lumea isi comanda mancare, pentru ca, la o asemenea valoare, unde naiba sa venim cu sandvisul in poseta?!?
Oricum, dupa ce am terminat cu corporatiile si mai ales ele cu mine, am trecut la firmele mici. Unde am ras de m-am spart, mai ales cu un patron care a inceput sa-mi explice ca acolo toata lumea face de toate. Ca sa ne simtim in echipa, s-a decis ca fiecare angajat va spala wc-urile o data pe saptamana. Fuck diviziunea muncii si pe ala care a inventat-o! El vorbea si eu imi imaginam cum cand vine randul colegului insuportabil, toata lumea, dar absolut toata lumea face pipi pe langa. De ce nu. Adica sa ne exprimam respectul adoptand pozitia corecta pe vasul de toaleta. Hai frate, pana unde poti sa mergi. Asta oferea opt milioane cu tot cu sambetele lucrate. Dar avea de gand sa imi mareasca salariul la zece milioane peste doua trei luni. Acum, eu sincer nu vad nici o diferenta intre opt sau zece milioane, mi se pare ca n-ai bani in ambele situatii, ca esti parlit ca ultimul ratat si la fel de bine ti-ar putea da cinci milioane, de ce nu.
Poate vreau eu prea mult. Poate am ratat startul. Sigur l-am ratat. Aproape ca mi-am ratat viata din punctul asta de vedere. N-am nici o cariera. Podul de piatra s-a daramat! A venit criza si m-am ratat )
Dar sa-mi amintesc de un neamt. La astia chiar m-am dus la modul serios, ca era un post destul de smecher. Finalul insa a fost uimitor, eu eram deja disperata si cu zero sperante, asa ca atunci cand ma intrebau cat vreau, raspundeam invariabil ca trei sute de euro. In conditiile in care chiria era doua sute. Iar neamtul a facut niste ochi maaaari si a zis: NET?!?!?!?! ei dar nu muriti voi toti oare. Doar un pantof de-al lui costa atat. Pai mai ratatule in limba germana ca nu stiu cuvantul asta, adica eu iti vin aici imbracata frumos si parfumata si tu vrei sa-mi mentin starea din nimic?
Na, si-asa mi-am pierdut eu orice urma de omenie si skilluri de prefecatorie si am inceput sa zic adevarul. Ca eram obosita si si-asa nu realizam nimic nici cand jucam dupa regulile lor.
Unde va vedeti peste cinci ani?
In Tenerife, cu unul super potent si direct proportional de destept langa mine, dupa ce am castigat amandoi la loto.
Haha, ce amuzant, nu, serios, unde va vedeti?
… bitch what, vorbesc super serios. Ahhh, vrei sa-ti zic ca ma vad pe holul cabinetului de psihiatrie sa astept sa-mi vina randul la reteta de antidepresive dupa ce mi-ati futut voi orice urma de bucurie din suflet? Dupa ce m-ati tinut in fiecare seara pana la noua ca sa terminam, sa terminam, sa facem mai mult, dupa ce m-ati pus sa mint clientii si sa le bag pe gat produse inutile, cum ar fi carduri de folosit la hoteluri de cinci stele in strainatate unor pensionari, fosti angajati la colectiv? Dupa ce v-am citit toate emailurile agramate si a trebuit sa raspuns frumos ca si cum nimic nu s-a intamplat?
De ce ati plecat de la locul ala smecher de munca, pentru care multi ar omori sau si-ar risca hemoroizii aia?
Ca nu mai suportam oamenii de acolo.
Hahaha, nu, serios, de ce?
In principiu. pentru ca haina, nu te mandri, te stiu de cand erai vesta.
Dar hai ca m-am plictisit. Stiu exact momentul cand mi-am ratat viata din perspectiva comuna. Urcam cu liftul ala extern, transparent si smecher, de unde vedeam strandul de vis-a-vis. Si un parc si un rau. Iarba prin care as fi mers desculta si locul unde m-as fi asezat in fund sa ma gandesc la sensul lipsa al Universului. Si-a inceput sa ma stranga tare camasa aia stupida. Si sa nu mai inteleg nimic. Nu mai ajunsesem sa-mi cumpar alte camasi de o luna, pentru ca magazinele se inchideau pana sa plec eu din cladire. Mancasem doar pizza si iaurt in tot timpul asta, si aia pe graba, cu ghionturi, intr-o bucatarie fara geamuri unde se adunasera toate femeile alea frigide care ne urau pentru simplul motiv ca eram mai tinere, noi, astea proaspat venite. Care se isterizau daca le intrebai la ce etaj trebuie sa duci foile alea. Pai cum, draga, voi nici atat nu sunteti in stare sa stiti si vreti sa lucrati aici?!? Ca, normal, noi cand am deschis usa principala, am facut un scan mental si am luat la cunostinta toti cretinii care lucrau acolo, numele lor si fisa postului. Asa cum facusera ele acum cincisprezece ani.
Si erau toate grase si triste si-si faceau costumase plictisitoare la comanda. Si divortasera de multa vreme si isi indopau copiii cu visele lor ratate. Iar omul ala aproape batran, singurul tip onest de acolo, mi-a zis in prima zi: pleaca. O sa ajungi fix asa. Pleaca. Dar eu am crezut ca e un cretin senil si-am insistat pe idee. In liftul ala mi-am adus aminte si de el. Si de tot. De rasul care imi lipsea de ceva vreme si de gustul lacrimilor inghitite de cateva ori pe zi, ca sa pari strong. Si de directorul care insista cu intrebarea daca am prieten. Si de prietenul de acasa cu care nu mai apucasem sa ma culc de ceva vreme. Si de durerea de cap permanenta, in conditiile in care pana atunci ma duruse capul de sapte ori in toata viata. Si de schimbarile din interior, ca o luasem si eu razna, mi se parea ca sunt foarte importanta plimband pe acolo foile alea si jucandu-ma cu niste date inutile. Mi se parea ca s-ar duce dracului lumea daca incetez eu sa fac toate astea. Si de telefoanele mamei care se lauda la toata lumea UNDE am ajuns eu. In depresie, adica. Si intr-o viata foarte falsa cu care nu ma identificam deloc. Da, ala a fost momentul cand mi-am ratat viata, ca, daca ramaneam acolo, acum n-as mai fi scris pe blogul asta, as fi fost o tipa de treizeci de ani extrem de ocupata si cu un dulap de haine business. As fi vorbit in termeni de tuuu, dam o raita prin mall duminica? Mi-as fi baut cafeaua din pahare starbucks, ca asta era maximum de statut atins. Sa-ti pui cafeaua ta naspa luata la reduceri din Metro in pahare de plastic branduite. As fi avut un credit pe patru miliarde de ani pentru cacatul meu de cutie dintr-un bloc comunist si mi-as fi pus gresie noua si termopane si as fi avut foarte curat pentru ca as fi ajuns rar pe acasa. M-as fi imbatat la petrecerile firmei si m-as fi culcat cu colegul de birou, nu pentru ca as fi murit dupa el, ci pentru ca ar fi fost singurul barbat cu care mai apucam sa schimb trei vorbe. As fi cazut sub birou de ras la mailurile amuzante primite cu glume scrise la modul agramat si mi-as fi salvat pe stick pps-urile, sa le duc si acasa. Cu citate din cartile de mana a saptea. Si as fi dat forward cu subiectul Cat de adevaraaaaaat!!! Dar as fi fost fericita ca mi-am facut datoria de om. Ca am jucat cum s-a cantat. Ca am ajuns unde trebuia. Da, as fi fost fericita, poate. Ca uitam. In toti anii astia uitam. Cine sunt, ce vreau de fapt si mai ales ce nu vreau.
Daca as fi putut trece peste momentul ala din lift, atat. Ca apoi se definitivau niste lucruri, as fi semnat niste chestii si aia era.
Dar n-am putut. Si imi aduc aminte si acum cand am plecat si am iesit afara de acolo pentru ultima oara. Am vazut iarasi soarele si am mirosit vantul si toate erau asa de frumoase. Pana si oamenii. Si bolovanii. Si cacatul era sublim. Am mers pe strazi de parca eram injectata cu ceva substanta interzisa si greu de procurat. De la zei direct. Dar cat a durat?
cinci ani.
Si apoi stresul de doi ani.
si acum sunt iarasi in modul ala de cinci ani. de fericire si de libertate, desi lucrez mult ca aleg asa. ca pot.
Numai ca nu, acum nu sunt doar fericita. Din cauza ca sunt foarte, foarte, foarte speriata ca voi ajunge inapoi la interviuri. La lovit cu capul de realitate. Ca, de data asta nu voi mai avea douazeci si ceva de ani, ci treizeci si ceva si o sa ma duc pe posturi de entry-level unde nici macar acolo nu voi fi primita. Ca am inselat sistemul in zadar, ca ajung tot la el.
Sunt pur si simplu moarta de frica.
Si nu fac nimic sa ies din asta. Ca nu stiu ce sa fac. Si, cand stiu, mi-e lene sau mi se pare prea greu. Ca-s o vaca incaltata mai mare decat orice vaca ar gasi aia de la Fulga.
Am fost intr-o fericire de zile mari si, dintr-o data, sunt paralizata de frica. Nici litania fricii din Dune nu ma mai scoate din asta. Daca povestea cu drobul de sare nu era deja, s-ar fi inventat acum pentru mine.
Vreau sa-mi zica cineva ceva sau sa-mi faca cineva ceva sa ma readuca la mine, sa am iarasi incredere in viata in sine. Pentru ca mie mereu mi s-a demonstrat ca sunt iesiri. Scurtaturi. Vreau. Dar nu gasesc. Stau incremenita in starea asta de super cacat si am in mod continuu pulsul 120. Doar cand alerg scap de senzatia asta stupida, dar nu pot alerga 24 de ore.
Ultima data cand m-a apucat asa, chiar mi s-au intamplat toate relele pe care mi le preziceam. As dori sa incetez as soon as possible, like how about now.
Poate daca am scris aici ma ajuta. Poate. I’ll see.
sursa: didlee.wordpress.com