.jpg)
Pentru stânga „oficiala“, chestiunea emigratiei reprezinta pe undeva „scheletul din dulap“, neplacerea refulata ca nu cumva, privind-o în fata, sa-si descopere o suparatoare inadecvare la realitate. Ca atare, a discuta despre pozitia stângii fata de emigratie echivaleaza implicit cu a discuta despre identitatea sa teoretica si practica, precum si despre perspectivele ei în contextul social si politic actual.
Ceea ce stânga refuza sa vada sau sa recunoasca este ca emigrantii au ajuns astazi o prezenta deranjanta din cel putin patru motive. 1. Asistenta de care beneficiaza se sustine din impozitele platite de autohtoni. 2. Mediile sarace dezvolta un potential infractional semnificativ. 3. Se accentueaza concurenta pe piata muncii. 4. Emigrantii îsi afirma adeseori identitatea comunitara nu în cadrul ci împotriva culturii majoritare, dupa cum releva clar disputa legata de valul islamic. Sunt aspecte care îi privesc esentialmente pe oamenii simpli, în particular pe muncitorii indigeni, nu pe cei bogati, care locuiesc în zone exclusiviste si se pot înconjura cu paza privata. Cu toate acestea, probabil în virtutea cliseului care pune semnul egalitatii între marginalii de tot felul si victimele sistemului, liderii de stânga au tendinta de a-i sustine si chiar de a-i inocenta pe emigrantii mai noi sau mai vechi inclusiv când comit acte de vandalism. Asa s-a întâmplat de pilda în august anul trecut, dupa incidentele violente de la Amiens, când Jean-Luc Mélenchon a calificat interventia politiei ca fiind contrara spiritului generos al stângii.
Tot proclamând aceasta „generozitate“, stânga nu face decât sa-si înstraineze electoratul popular, care devine receptiv la discursul dreptei nationaliste ce promoveaza restrictionarea intrarii si stabilirii strainilor în statele respective. Fenomenul a fost vizibil înca în anii 1990, cu Alianta Nationala în Italia si Partidul Libertatii din Austria, adica exact în perioada în care socialistii au început sa vehiculeze internationalismul europenist. Criza declansata în 2008 i-a dat un impuls suplimentar, reflectat de cresterea popularitatii unor lideri precum Geert Wilders în Olanda, sau Marine Le Pen în Franta.
Solutia dreptei nationaliste e totusi insuficienta, întrucât limitarile normative nu-i împiedica pe straini sa patrunda într-o tara pe cai ilegale ori sa lucreze fara contracte de munca („la negru“). Mai mult, restrictionarea accesului vizeaza numai efectul, nu si cauza migratiei dinspre Africa si Asia catre Europa, la care se adauga fluxul intraeuropean de la Est la Vest. Exista de asemenea emigranti de a doua generatie, cu drept de cetatenie, ce nu pot fi expediati pur si simplu, si exista emigranti care lucreaza si platesc taxe fara sa deranjeze pe cineva, care devin ei însisi victime ale agresivitatii declasatilor autohtoni, cum s-a întâmplat în Marea Britanie în 2011. Limitarea emigratiei pe criterii economice a devenit o necesitate, macar din considerentul ca bugetele nationale nu mai reusesc sa o sustina. A spus-o si François Hollande în ultima dezbatere electorala cu Nicolas Sarkozy. Pentru a rezolva însa realmente problemele sale trebuie mers mai departe, pâna la cauzele structurale generatoare de tensiuni.
Trebuie înteles, asadar, ca sursa fundamentala a emigratiei este decalajul economic Nord-Sud, accentuat în conditiile globalizarii si ale liberului schimb – care are proprietatea de a-i face pe bogati tot mai bogati si pe saraci tot mai saraci. Iar atunci când vorbim despre bogatie nu ne referim nici macar la tari bogate, cum se întâmpla când existau state industrializate si state agricole, ci la firme bogate, care-si delocalizeaza productia în fostele tari agricole, unde exploateaza uneori în mod aproape sclavagist forta de munca ieftina (ca în cazul firmei Apple la Shenzen, în China), trimitându-i totodata în somaj pe angajatii lor din Occident.
În plan intern, emigratia cauzeaza tensiuni deoarece cadrul institutional permite afirmarea comunitarismului, care conduce la scindarea sociala si simbolica a corpului politic în entitati diferite câteodata pâna la adversitate. Mai exact, este vorba de aplicarea în spatiul public a criteriilor de identificare colectiva, recunoscute prin „Conventia cadru pentru protectia minoritatilor nationale“, adoptata de Consiliul Europei la 1 februarie 1995. Atunci, în contextul conflictului interetnic din fosta Iugoslavie, s-a decis ca statele sa recunoasca institutiile, organizatiile si asociatiile minoritatilor nationale, si sa le protejeze cultura, istoria, limba si religia („Framework Convaention for the Protection of National Minorities“, în „Treaty Office“, http://conventions.coe.int, p. 3-5). Reglementarea se referea subtextual la minoritatile deja existente pe teritoriul statelor europene, iar protectia minoritatilor era gândita în parametrii statului laic si neutru ideologic. S-a întâmplat însa ca emigrantii, îndeosebi cei de confesiune musulmana, sa utilizeze dreptul la prezervarea culturii lor împotriva laicitatii specifice modelului occidental, împartasit de majoritatea autohtonilor. De aici neîncrederea si chiar ostilitatea reciproca, de la refuzul unei tinere din Franta de a-si scoate valul pentru a fi identificata legal de politie pâna la interdictia de a mai construi moschei în Elvetia.
În fata acestor doua împrejurari, ar fi de asteptat ca stânga sa-si reevalueze programul în sensul limitarii decalajului Nord-Sud, respectiv în sensul revenirii la modelul integrarii civice. Aceasta ar presupune, în fond, reactualizarea spiritului anticapitalist si a democratismului având ca referentiali statul laic si natiunea-cetateneasca. Pentru socialisti, criteriul de acordare a asistentei publice trebuie sa fie cel material, nu etnic sau rasial. În masura în care emigrantii, minoritarii fac parte din categoriile sarace, beneficiaza oricum de sprijinul statului, dar fara a scinda social si mental ansamblul civic.
Din pacate, stânga actuala ramâne blocata în principiile vulgatei liberale cu accente monetariste (a se vedea spre exemplu invocarea „regulii de aur“ a deficitului bugetar), iar ca viziune institutionala vehiculeaza mai departe, uneori mai mult, alteori mai putin, retorica drepturilor colective si a „corectitudinii politice“. Cum remarca la un moment dat Claude Karnoouh, socialistii se concentreaza convenabil pe amenintarea spectaculara a dreptei nationaliste antiimigrationiste, dar eludeaza primejdia structurala a capitalismului international – reprezentat de organizatii precum Fondul Monetar International sau Grupul Bilderberg. Or, tocmai acest capitalism genereaza inegalitate la nivel mondial si submineaza mobilizarea democratica prin demantelarea cadrului national-civic de organizare politica.
Din punct de vedere analitic, e interesant de urmarit evolutia în curs. Fie stânga redevine radicala – macar din interes electoral si sub presiunea emergentei unor formatiuni precum Syriza, în Grecia –, si atunci nemultumirea sociala va fi reprezentata politic si va aparea posibilitatea schimbarii sistemului actual, fie se pastreaza într-un conformism centrist, si atunci totul reintra în norma pâna la criza viitoare.
AUTOR: ALEXANDRU MAMINA
sursa: revistacultura.ro