Una dintre tendinţele plicticos de previzibile după criză a fost împingerea către constatarea că nu avem forţă de capital. Am vîndut tot străinilor, nu mai avem putere de negociere etc. Putem striga cît vrem că sîntem colonie, e pe cît de corect pe atît de incomplet pentru că nu implică soluţii reale de ieşire din impas: răspunsul trebuie să fie politic, dar nimeni nu pare grăbit să se alieze pentru drepturi ale angajaţilor, nici măcar angajaţii înşişi, bine inhibaţi legisaltiv şi ideologic.
Constatarea e corectă, efectul e comic: cu ce ajută umflarea pieptului naţional? Criza a scos la iveală insolvenţa şi îndatorarea şi a scos în evidenţă forţa multinaţionalelor care au putut să se dezvolte nestingherit după spargerea bulei imobiliare. Ce mai înseamnă acum capital naţional şi ce tensiuni noi ne aşteaptă?
Am avut etapa bănci şi îndatorare, plus dereglementare. A urmat protecţia băncilor de către clasa politică, Troică, o etapă intens speculativă a fost apoi protejată de stat. Asta e o perioadă care se uită rapid, normal. Boc a început cu Noul Cod al muncii şi împingerea către noi privatizări strategice etapa “multinaţională”. Au rezolvat cu orice opoziţie din piaţa muncii fără să apuce să zică nimeni nici pîs. Revoltele din 2012 au fost mai curînd ale unei clase de mijloc destabilizate de alte măsuri, decît de lucrători făcuţi praf (explică Florin Poenaru aici).
Multinaţionalele s-au tot extins obţinînd condiţii ideale: salarii mici la alb. O fi mai bine plată proastă la alb decît plată mai bună la negru? Nu există răspuns la aşa ceva. Îngrijorarea că nu avem destul capital intern, că nu avem destul business mic uită să spună cîteva dintre caracteristicile micului capital intern de pînă acum:
- tot exploatare era şi în zona capitalului intern, uneori dincolo de cele mai elementare drepturi. Trecerea la o muncă organizată corporatist n-a făcut decît să îngusteze şi mai mult posibilitatea lucrătorului de a-şi lua singur ceva momente de respiro.
- avem creştere din exploatarea unor resurse şi a unor subvenţii: marii exportatori români erau nu doar Niculae cu gazul lui mai ieftin, ci şi Aramis Invest, firmă uriaşă de mobilă din Baia Mare. O reflectare interesantă a conflictului multinaţională vs. firmă românească. Schweighofer au ajuns cu exploatarea resurselor la insuportabil. Partea “naţională” bubuie la export exploatînd ceva mai complex tot o resursă limitată.
- IT-iştii – marea resursă naţională, ei sînt armata noastră secretă care lucrează pentru multinaţionale şi nu numai. E un exemplu de “mîndrie” multinaţională, susţinută de stat – privilegiile pentru angajatorii IT sînt uriaşe încă.
- IT-iştii sînt nu doar ubercalificaţi, ci sînt şi mai români decît ăia din supermarketuri care, vorba lui Ponta, să zică mersi că prind şi zile de weekend, că sînt plătiţi mai bine. Acum cîteva luni, cei de la Cartel Alfa protestau că practic munca de sărbători e continuă. Unul dintre motivele protestului de atunci i-ar putea aprinde beculeţul patriotic lui Ponta: în retail, 80% din angajaţi sînt femei, 80 % din ele sînt mame.
- dacă guvernul ajută capitalul intern, ar putea avea asta vreun efect asupra angajaţilor? Să zicem că ar conta în negocierile stat – mari companii, şi că un capital naţional ar susţine forţe politice ceva mai reticente la schimbări nesigure. Dar, după cum vedeţi, în paralel optimismul pro-moneda euro, de exemplu, e neţărmurit. Va avea tupeul Ponta să naţionalizeze afaceri abuzive ale multinaţionalelor (vezi zona de distribuţie de electricitate)? – nici vorbă. Vorbim de naţionalism, nu de naţionalizare:).
- Frica lui Hostiuc şi a lui Isărescu este de eventuala migrare a marilor investitori care caută mînă de lucru ieftină. Coabitarea noastră cu ei ţine strict de preţul mîinii de lucru şi de legislaţie avantajoasă. Cercul vicios “investitor străin – cetăţean care trebuie să simtă şi el creşterea” cam acesta ar fi. De ce n-ar avea aceleaşi pretenţii şi un capital naţional mai puternic? Din patriotism? Poate că i-ar fi mai greu să meargă peste graniţe, dar e un argument cu mulţi “dacă”.
- O revitalizare a capitalului intern poate produce diverşi monştri interbelici cu nimic preferabili. Singura discuţie care contează e negocierea unei plase de siguranţă sociale cît de cît sigură pe termen lung. Multinaţionalele nu se bagă în aşa ceva.
- Ponta mulge mediatic tema. În rest, naţionalismul lui merge doar ca să mai scrie hotnews cîte un articol aberant despre orbanizarea PSD-ului…
Muncitori plătiţi cu 700 de lei, storşi de supervizori plătiţi cu “uriaşa” sumă de 1500. O poveste cît un sistem aici (nu e o exagerare, cu diverse varianţiuni în funcţie de zonă, cam asta e povestea succesului industriei exportatoare româneşti). Plata la negru subminează structuri vitale precum sănătatea, educaţia, transporturi etc. Plata la alb foarte mică încurajează o ridicare din umeri şi trecerea firească la servicii privatizate. Ce capital intern încurajezi?, cum?, în ce direcţie?
Avem clar un trend spre “naţional”, încurajat şi de liberali, şi de Ponta. Avem un trend “naţional” post-criză şi în UE, ba autonomie încurajată de anti-austeritate, ba naţionalism ca formă de izolare şi conservare a status quo-ului vestic.
În periferia România, lucrurile sînt pline de ambiguitate. În timp ce pompa naţională umflă media sau pieptul politicianului, facilităţile curg pentru multinaţionale, reduceri din povara de angajare, impozite mici pe profit, redevenţe mici (zilele astea ne-a mai anunţat o dată şeful ANRM că negociază dar nu poate mări redevenţele prea mult, ca să fim siguri), maximă iubire necondiţionată afişată de Ponta&Iohannis pentru TTIP chiar înainte de a dezbate public despre ce e vorba (TTIP e o discuţie cu atît mai interesantă cu cît în UE opoziţia e mare, nouă situaţia ni se prezintă ca foarte avantajoasă – poate vă uitaţi şi aici sau aici).
Motorul “naţional” e deocamdată imagine. Percepţia tip mogul e că DNA sapă capitalul local. Critica la multinaţionale e fie primitivă, fie e însoţită de dragoste neţărmurită de tip hotnews pentru orice investitor. Misiunea noastră ar fi să decodăm metode din ce în ce mai eficiente de lobby şi influenţă şi abuz economic, metode care caracterizează această nouă epocă a capitalului stărin. Va fi mult mai complicat pentru că deja liderii noştri au învăţat dublul limbaj, sus România, sus investitorul.
Problema în România este că e practic inexistentă opoziţia la aceste mantre ale investitorilor buni vs. băştinaşi răi. Scenariul “multinaţional” sau “naţional” nu conţine pic de speranţă pentru “bază”. E de fapt o ramificaţie ciudată de după criză prin care solidaritatea naţională a plătit abuzul de multinaţională. Mărirea salariului minim a fost foarte bună, efectul micşorării TVA ar putea fi bun, însă e mult prea puţin – Ponta crede că poate merge la nesfîrşit cu firimituri pentru 80% şi privilegii serioase pentru investitori. Să vedem pe cine alege la următoarea criză. Ghiciţi.
Tensiunile între cele două feluri de capital există, sînt reale. Dar reflectarea lor în antagonismul multinaţional-naţional e fără nici un cîştig pentru vreo 80%. Opoziţia multinaţional-naţional funcţionează aşadar ca un Tom şi Jerry.Multinaţionala e mare şi puternică, dar Jerry micul capitalist o tot fentează. Însă ce trebuia să reţinem am reţinut: cei doi sînt de nedespărţit, amuzanţi, ocupă toată atenţia. Nimeni nu vede chipul doamnei care trebăluieşte toată ziua prin casa respectivă (era menajera, iniţial, în prima serie), îi vedem doar picioarele.
Autor: Costi Rogozanu
Sursa: Vox Publica