În al doilea rând, pentru că noi toţi – milioane de cetăţeni ale căror buzunare sunt golite ziua în amiaza mare de cei cărora, pe lângă comisioanele subterane, le mai achităm, la vedere, salarii şi o gamă largă de beneficii conexe – ei bine, noi toţi suntem nişte ignoranţi, istoric resemnaţi, delăsători în general şi incapabili de a imagina şi exercita constant şi colectiv presiuni cu instrumente specifice societăţii civile.
Ne place, în schimb, să ne justificăm pasivitatea mioritică prin tot soiul de argumente puerile, printre care şi clamarea dezgustului – dar atât. Unde, însă, în lumea asta s-a mai pomenit ca faptul de a fi dezustat să fie atât de compatibil cu inacţiunea şi emascularea spiritului civic?
Românii şi România nu au izbutit, în ciuda libertăţilor câştigate după căderea dictaturii, să iasă prin forţe proprii din acest imobilism care îi sărăceşte pe cei mulţi, dar îi îmbogăţeşte pe câţiva. De plâns, în schimb, lumea s-a obişnuit să se vaiete.
Dacă privim spre clasa politică şi spre magistraţi, vom vedea că reformele pe care le-au împins înainte aceste două influente categorii au fost în esenţă încununarea unor concertate eforturi şi presiuni occidentale.
Din interior, ele s-au bucurat doar de sprijin excepţional şi individual, asigurat de câteva minţi strălucite şi responsabile, dar, cum e obiceiul locului, extrem de puţine.
Să privim şi pre societatea civilă: fără suport moral şi chiar financiar din partea şi prin intermediul unor ambasade occidentale puţine organizaţii civice ar fi reuşit să reziste în aceste două decenii.
Pe de altă parte, modul admirabil în care unele dintre ele s-au achitat de ceea ce şi-au asumat prin statut ar fi meritat mai multă consideraţie naţională, dar când nu e de unde, degeaba ai pretenţii.
Asta, în condiţiile unui mediu public selenar de neprielnic, întreţinut de un parteneriat nereciproc avantajos între sabotajul constant al statului şi oamenilor politici, pe de o parte, şi un original dezinteres al românului de rând, pe de alta.
E drept, obişnuiţi cu o matrice de autoevaluare în care nu am încetat să ne repetăm unii altora cât de prietenoşi, primitori, frumoşi şi cinstiţi suntem portretul schiţat în rândurile de mai sus nu e deloc onorant. Pentru nimeni.
Dar cum în cazul nostru nu oglinda este problema, ar fi cazul să nu mai întârziem cu concluziile radicale, dar cinstite.
Altiminteri, iernile ce vor veni şi de acum încolo, că doar nu va topi prea curând încălzirea globală acest anotimp, ne vor înfăţişa o realitate din ce în ce mai albă.
Întreţinerea, altminteri un articol de lux pentru tot mai multe familii, s-a scumpit numai în ianuarie şi februarie cu câteva zeci de procente.
Ce legătură are un detaliu atât de gospodăresc cu mai-metafizica amorţire a implicării românului în viaţa cetăţii? Unul cât se poate de concret.
Când lipsesc investiţiile care să eficientizeze sistemul de termoficare, de pildă, sau reparaţiile sunt comandate cu dedicaţie pentru firme clientelare, când nimeni nu răspunde pentru pierderile din reţea, iar facturarea lor către locatari se face fără jenă şi vreun risc asociat refuzului de plată, a cui o fi oare vina mai mare?
În cazul despre care vorbim, reprezentanţii statului şi cei ai firmelor sunt deja în culpă pentru cârdăşia cu iz penal. De ce nu ar fi în culpă şi consumatorul pentru răspunsul inadecvat pe care îl are când buzunarul îi e „interogat” într-un asemenea fel?
În vârf de ger şi bătuţi de viscol, plătim un preţ exorbitant la gaz şi importăm un volum enorm.
Ăsta-i costul distanţei luate în ultimii ani faţă de Moscova, ar puncta imediat spiritele infiltrate cu unicul scop de a influenţa opinia publică şi factorul politic să schimbe din nou direcţia către est. Nu o fi însă nici o legătură între ordinul de mărime cu care sare preţul la gaze şi modul în care companii mari din domeniul energetic, moguli precum Ioan Niculae şi oameni politici fără scrupule manipulează această piaţă?
Când lucruri de acest tip sunt dezvăluite nu doar de presă, ci apar şi în rapoartele unor instituţii de control din statul român, oare prin ce mecanisme secrete poate fi în cele din urmă dezamorsată opinia publică?Când mulţi dintre politicienii cu dosare penale – iar la unii apar acum şi condamnările aferente – păstrează în continuare o cotă ridicată de încredere în rândul populaţiei, oare cine merită mustrare?
Când căile ferate pun zilnic în pericol vieţile a zeci sau sute de mii de români pentru că infrastructura este praf – iar cifrele vehiculate în rapoartele şi analizele oficiale ar trebui să ne dea fiori – cum se poate să nu se simtă şi public nemulţumirea oamenilor?
De cât tranchilizant o fi fost nevoie pentru ca societatea în care trăim să accepte atât de senin căpuşarea CFR-ului, iar alegătorii să voteze cu acelaşi simţ critic de care e nevoie şi la banda de montaj oameni politici strâns legaţi de raptul din sistemul feroviar? Idem şi pentru infrastructura rutieră.
Şi încă un apsect de sezon: noi şi dezgustul nostru de a ne asocia şi a reacţiona coerent suntem de vină inclusiv pentru bătaia de joc numită deszăpezire.
Acolo unde ne împotmolim cu maşina pe arterele unei capitale şi, în general, ale unui stat UE, să ne amintim câteva clipe că primăria a încheiat contractul de deszăpezire sub ochii noştri.
Pentru că l-a încheiat prost şi pentru că face asta de atâţia ani şi ani nu mai este de vină doar instituţia, ci şi noi. Pentru că bucăţile de autostrăzi pe care le are România sunt blocate săptămâni la rând, deşi vremea e mai blândă ca în multe alte ţări, tot noi suntem principalii vinovaţi.
Statul cheltuie din banii noştri sute de milioane de euro pentru eliberarea drumurilor naţionale şi a autostrăzilor de zăpadă. Dar nici CNADNR, nici Ministerul Transporturilor, nici regii asfaltului şi ai zăpezii nu văd ceva nefiresc în faptul că toacă pe nimic sume uriaşe, din moment ce le lipsesc fix utilajele de care e nevoie iarna.
Nu vi se pare că ni se întâmplă lucruri stupide, dar, coincidenţă, extrem de costisitoare? Nu ni se întâmplă asta în mod repetat tocmai pentru că, în dulcele confort al neimplicării preferăm doar să tragem o înjurătură în bucătărie şi apoi să ne vedem fiecare de ciorba lui?
LAURENTIU MIHU
sursa: romanialibera.ro