Începând din anii ’70, multiculturalismul era nu numai o realitate în ţări precum Statele Unite ale Americii, dar şi un standard. Acesta trebuia să fie sprijinit prin promovarea diversităţii, care, desigur, nu ducea lipsă de un anume farmec. Dar trebuia, de asemenea, respectat, întrucât era expresia “identităţilor” diverse ale diferitelor grupuri sociale, în special naţionale şi tribale, dar şi sexuale şi generaţionale.
La un moment dat, numărul de publicaţii şi de conferinţe privind“Multikulti” a depăşit toate limitele rezonabilului, şi mulţi oameni (printre care şi eu) au început să ia peste picior această nouă “modă”, ca să nu o numim obsesie.
Şi totuşi, trebuie mărturisit că multiculturalismul, administrat moderat, era în definitiv mai bun decât cele două fenomene cu care ne confruntăm astăzi. Primul este o anume tendinţă de a înlocui multiculturalismul cu o acceptare necondiţionată a tuturor fenomenelor culturale, indiferent de originea şi de contextul lor politic, religios, social, sau spiritual. Cu alte cuvinte, romanele scandinave, filmele iraniene, muzica indiană şi medicina orientală sunt toate bune. “Toate bune” înseamnă de asemenea că ducem lipsă de o scară de valori în raport cu cultura noastră (europeană), dar tot ceea ce este bun este bun, chiar dacă nu ştim de ce.
Într-o anumită măsură, multiculturalismul a apărut întocmai în opoziţie cu monoculturalismul.
Cel de-al doilea fenomen care ia locul multiculturalismului este monoculturalismul, strâns legat de ideile naţionaliste, care, deşi intelectual stângace, sunt surprinzător de populare. Într-o anumită măsură, multiculturalismul a apărut întocmai în opoziţie cu monoculturalismul. Dar naţionalismul nu este singurul adversar al multiculturalismului. Ostilitatea faţă de celelalte culturi şi civilizaţii este din ce în ce mai accentuată în sondajele conduse printre comunităţile de imigranţi din diferite ţări europene. Aşa cum este vizibilă şi în discursurile, uneori oficiale, ale conducătorilor anumitor ţări musulmane.
O chestiune de proximitate
Cea mai mare virtute a ideii de multiculturalism, în mare parte subestimată în ceasul său de glorie, era cu certitudine conştiinţa unei multitudini de culturi şi a diferenţelor lor. Unele persoane împingeau analiza puţin prea departe pretinzând că aceste culturi multiple nu erau numai diferite, ci complet echivalente, sau la fel de preţioase.
Fără a vrea în mod special să apăr o anumită idee eurocentristă, trebuie totuşi recunoscut că existenţa a numeroase culturi şi acceptarea acestei existenţe nu împiedică faptul că a noastră ne este în mod natural mai apropiată, sau cel puţin ar trebui să fie astfel. Fiecare cultură reprezintă sau promovează valori specifice, iar, ca occidentali, pur şi simplu, nu putem adera la unele dintre ele. Ca de exemplu legile în privinţa femeilor în anumite ţări musulmane, sau practicile culinare consistând în consumul, în unele ţări din Orientul Îndepărtat, animalelor de companie pe care aici le îndrăgim.
Post-multiculturalismul se dezvoltă din ce în ce mai mult în societăţile care întâmpină mari probleme, adeseori încă nerezolvate, legate de diversitatea culturală
În mod interesant, post-multiculturalismul se dezvoltă din ce în ce mai mult în societăţile care întâmpină mari probleme, adeseori încă nerezolvate, legate de diversitatea culturală.
Este mai întâi vorba despre imigranţii care, deşi lucrători şi indispensabili, nu au nicidecum intenţia de a participa la cultura sau politica ţării în care îşi au reşedinţa. Ceea ce creează o adevărată problemă, nu numai pentru le sunt datorate aceleaşi prestaţii sociale ca şi restului societăţii (educaţie, sănătate), dar şi pentru că nimeni nu are instrumentele pentru integrarea lor în comunitate, astfel încât ei să aibă aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi ceilalţi cetăţeni.
Acest fenomen este deosebit de vizibil în Olanda, dar şi în Germania sau Franţa. Unele ţări au experimentat diverse forme de constrângere “soft”(ca de exemplu, învăţarea istoriei ţării), dar aceste experienţe nu au sedus nici prin esenţa lor, nici prin eficienţă.
La urma urmei, unii imigranţi, mai ales cei musulmani, vin din ţări care încurajează făţiş o poziţie antioccidentală. De ce ar deveni ei deodată bărbaţi şi femei ai Occidentului? De ce ar trebui să devină brusc occidentali? Pe de altă parte, dacă aşa vine treaba, ne putem cu adevărat permite o astfel de prezenţă cu milioanele? Nimeni în Europa nu îndrăzneşte să dea un răspuns clar la astfel de întrebări, şi puţinii care o fac sunt imediat – şi pe bună dreptate – ostracizaţi drept radicali, condamnaţi şi uneori chiar acuzaţi de rasism sau fascism.
Gravitatea situaţiei actuale
Dacă, aşa cum susţine Samuel Huntington cu a sa “ciocnire a civilizaţiilor”, diferenţele culturale sunt o realitate şi se pot transforma în ostilitate la scară largă, care mai este atunci sensul multiculturalismului, şi chiar al toleranţei? Trebuie să tratăm duşmani potenţiali ca pe nişte concetăţeni, dacă nu chiar fraţi? Nu ar fi mai bine să ne întoarcem la rădăcinile, miturile, simbolurile noastre, la tradiţiile noastre, dacă nu neapărat europene, măcar naţionale?
Adevărul este că lozincile pline de mândrie despre rădăcinile europene sunt în general goale de sens
Dar şi în acest caz se dovedeşte rapid că în realitate nu ne putem agăţa de nimic. Deşi apar opere culturale din teritorii europene puţin cunoscute până acum, cum ar fi thrillerele suedeze, această revenire la tradiţie nu serveşte decât pentru a explora colaborarea suedeză cu Germania nazistă. Adevărul este că lozincile pline de mândrie despre rădăcinile europene sunt în general goale de sens.
Un studiu psihologic al vieţii de zi cu zi demonstrează că suntem mai susceptibili de a găsi un consens cu ceilalţi dacă ne simţim bine cu noi-înşine. Fenomenul post-multiculturalismului este rezultatul faptului că în Europa nu ne mai simţim bine cu noi-înşine, şi nu ştim cum să rezolvăm acest disconfort.
Niciuna dintre metodele anterioare nu pare a mai fi aplicabilă: nici împărţirea lumii între “noi” şi “ceilalţi barbari”, nici fascinaţia Iluminismului pentru “roşu şi negru”, ca minuni ale naturii, şi nici povara imperialistă a “omului alb”.
Multiculturalismul era într-adevăr ultima tentativă rezonabilă, deşi uneori exagerată, de a rezolva această problemă lăuntrică. Astăzi, situaţia este mult mai gravă: fie decidem că ceilalţi nu există, fie că trebuie să le punem zăgazuri fizice şi spirituale, ceea ce nu poate duce decât la dezastru.
Autor: Ion Coja
Sursa: Ion Coja