E o perioadă incertă. Pe de o parte mersul lucrurilor pare intrat definitiv în mişcarea inerţială cu care ne-am obişnuit, pe de altă parte, sentimentul că trăim permanent pe marginea prăpastiei se amplifică. Pe unde să fie adevărul? Greu şi simplu, în acelaşi timp.
Uitându-ne pe evoluţia pieţelor, constatăm că totul pare a rula în jurul scăderilor. Asta se petrece în condiţiile în care suntem încă sub presiunea banilor pompaţi aiuritor în pieţe. Mai precis spus, începând de anul trecut, pare a se fi stabilit o bandă de variaţie în care maximele n-au cum să fie depăşite, iar la atingerea minimelor se trage cu artileria grea. Similar petrolului ieftin, banii gratuiţi „elicopterizaţi” au condus la conservarea valorii activelor. Dobânzile insignifiante sau, după caz, negative au ghidat calea banilor către singurul loc din care s-ar mai putea scoate ceva: investiţiile.
Aici începe paradoxul: în ciuda cantităţilor imese de bani canalizaţi către investiţii, valoarea activelor – înscrisă la un moment-dat pe o pantă puternic ascendentă – pare, în acest moment, violent-plafonată. În timp ce cuvântul creştere pare a fi uitat, ameninţările sunt peste tot. O cădere abruptă a Chinei sau o revenire la normalitate a SUA ar putea avea dimensiuni cataclismice pentru tot ceea ce înseamnă sistemul financiar mondial actual. Însă nu acestea sunt singurele ameninţări! Intrarea în incapacitate de plată a unei bănci germane, Brexit-ul, Grexit II, o reveire a crizei tigrilor asiatici s.a.m.d. sunt tot atâtea scântei care pot aprinde imensa cisternă cu benzină a economiei mondiale.
Marea întrebare care se pune este cu ce măsuri ar mai putea combate Băncile Centrale o eventuală criză care ar începe de oriunde din lume? Răspunsul e mai simplu ca niciodată: cu nimic! După ce au coborât dobânzile în teritoriu negativ, un experiment ar fi să descopere noi valenţe ale recent-descoperitului teritoriu. Să pătrundă mai adânc şi să taie şi mai drastic din dobânzi. Teoretic ar fi o premieră: să combaţi economisirea şi să încurajezi creditarea. Cu alte cuvinte, să dai celui care se-mprumută şi să iei de la cei care economisesc. Sau să iei de la toţi? Chiar dacă vă vine să râdeţi, ceea e de înţeles e faptul că odată început jocul stupid, acesta poate urma orice scenariu. Într-o lume iraţională orice dezvoltare e posibilă.
Însă inexistenţa armelor normale sau, mai bine spus, imposibilitatea folosirii lor din cauza lipsei de eficienţă în mediul actual se întâlneşte cu refuzul autorităţilor de a recunoaşte realitatea. Nimeni nu vrea să se confrunte cu realitatea, toată lumea o ignoră. Ce ne rezultă de-aici? Simplu: un setup incendiar în care, cei care, din instinct, se uită mereu în altă parte urmează să fie confruntaţi cu cea mai mare stafie a tuturor timpurilor: lumea reală.
În această lume reală, Băncile Centrale sunt nişte bieţi şoricei îngroziţi de pisicile uriaşe apărute peste noapte în urma îngurgitării steroizilor pe care chiar ele – Băncile Centrale – le-au prescris pentru a calma nervozitatea felinelor. Cu ce mai poate lupta o instituţie al cărei unic produs este lipsa unui produs? Cu nimic. Cu absolut nimic! Poate însă spera că „pisicile uriaşe”, în lipsa hranei, se vor devora între ele şi că, în urma luptei, câştigătoarele vor reveni la normalitate, obosite fiind de consumul fizic din timpul încleştării.
Însă acestea sunt doar vise şi/sau proiecte. Indiferent cât frumos sau urât arată, lumea reală e cu totul alta. Încleştarea supremă între naţiuni nu mai poate fi declanşată. Poate doar prin Africa sau în câteva puncte fierbinţi din Asia, însă acestea sunt irelevante pentru lumea globalizată. Criza deja se manifestă în inima sistemului: nu avem doar o criză economică, o criză financiară sau o criză a mărfurilor. Avem ceva mai profund: o criză de sistem. Vechiul şi bătrânul capitalism crapă din toate încheieturile, la fel cum pruncii săi răzvrătiţi – comunismul şi fascismul – au crăpat la rândul lor. Marea problemă a capitalismului – violent şi eficient, aşa cum îl ştim de-o viaţă – este că, pur şi simplu, nu mai are un duşman împotriva căruia să lupte. Lupta împotriva celor care-i ameninţau supremaţia a fost seva secretă din care s-a hrănit acest sistem al sistemelor politice. Fără un duşman şi cu o dorinţă nebună de răzbunare, bătrânul împărat mai are de dat doar o singură luptă: cea împotriva sa. El însuşi este singurul duşman demn de înfrânt. Şi astfel, cu ultimele sforţări, bătrânul împărat luptă eficient şi cu determinare împotriva sa.
Nu vă bucuraţi însă! Previzibila moarte a împăratului nu aduce cu sine nicio eliberare. El se sinucide pentru că nu s-a găsit până acum nicio idee mai bună care să i se opună. Moartea sa nu înseamnă libertate sau justiţie. Poate mai degrabă, noi forme violente de tiranie, încercând să mai peticească ceva din defunctul sistem. Suntem, din nefericire, martorii celei mai grandioase prăbuşiri din istorie. Sistemul suprem, împăratul tuturor sistemelor, s-a hotărât să moară în luptă cavalerească împotriva sa. Şi-i iese de minune.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice