E greu să scoţi din capetele românilor ideea că problemele ţării s-ar rezolva peste noapte dacă o mână de tehnocrat ar apuca frâiele guvernării. Adică, după ce partidele s-au bătut 20 ani pe viaţă şi pe moarte pentru a accede la putere, în conştiinţa votanţilor au rămas, paradoxal, tocmai cei în care nu s-a investit nimic, tehnocraţii.
Dar ce poate schimba un om care chiar se pricepe la ceva, nu doar la datul cu papagalul, într-o ţară în care nu se munceşte? Într-un asemenea loc e mai potrivit un conducător care stăpâneşte arta compromisului, specialitatea ultimilor premieri.
Din păcate însă, compromisul îşi extrage esenţa din veşnica redistribuire, împărţirea sărăciei cât mai egal, să ajungă la toţi. De asta nu se diferenţiază la noi dreapta de stânga. E drept, s-a introdus cota unică, pentru a nu-i mai penaliza prin impozitarea progresivă pe cei care-şi iau un al doilea job. Dar oare creşterea taxelor, care a urmat reducerii impozitelor, n-a reaşezat lucrurile pe făgaşul compromisului?
Sebastian Vlădescu obişnuia să spună la precedentul mandat de ministru pe care l-a deţinut că nici o companie nu plăteşte toate dările de pe lista interminabilă, deci “taxele nu constituie un obstacol în dezvoltarea lor”. Corporaţiile poate că nu plătesc, dar oamenii le duc pe toate în spate. De la ei se ia leu cu leu, până când motivaţia muncii se risipeşte, iar iniţiativa e lăsată baltă.
Aşa cum la fotbal se văd meciuri trucate, ofsaiduri imaginare şi penaltiuri acordate împotriva cursului jocului, tot aşa, în economie, cei care ştiu să marcheze sunt faultaţi de impozite, obstrucţionaţi de taxe şi măcinaţi discret la ligamente de contribuţiile la asigurările sociale. După pauză, le piere cheful să mai alerge. Taman bine, echipele care n-au obiceiul să-şi achite datoriile, care folosesc stadionul fără să plătească chiria ori joacă cu sponsori de stat pe piept înaintează în spaţiile lăsate libere. Jocul se echilibrează. Scorul final de pe tabelă coincide cu cel scris dinainte în foaia observatorului federal. Există, aşa cum cere concurenţa, şi stimulente, şi sancţiuni. Ce dacă lângă concurenţă mai apare un cuvânt: neloială?!
De fapt, România chiar are nevoie de tehnocraţi. Ca de cele mai multe ori, conştiinţa colectivă are dreptate. Avem nevoie de conducători care să ne imprime concepţii fundamental capitaliste. Care să ne ajute să atingem simultan obiectivele unei societăţi sănătoase: creşterea economică, reducerea inflaţiei, majorarea veniturilor. Numai că politicul nu-şi poate permite ca piaţa să distribuie corect resursele şi să dimensioneze natural preţurile. Concurenţa reală ar aduce profituri realizate de management, nu rente, ca astăzi.
Salariile mici rezolvă, într-adevăr, problema inflaţiei, dar fără să deranjeze sistemul de împărţire a beneficiilor către clientela politică pe seama pierderilor statului. Aşa că, în loc să plece de la ipoteză – un plus de muncă înglobat în mărfuri vandabile înseamnă un plus de creştere economică -, politicienii pornesc de la concluzia: oamenii nu muncesc. După care se miră ipocrit: păi, dacă nu muncesc, ce sens are restructurarea?!
A, că se fură şi-n UE, şi la americani, e drept. Diferenţa e că acolo politicienii sunt interesaţi ca firmele să prospere pentru ca să poată încasa şi ei taxa de protecţie. La noi însă taxa se încasează şi din pierderi, ba chiar şi din falimente.
Cu un astfel de handicap acasă, e clar de ce românii muncesc mult mai bine în străinătate, unde are cine să-i pună la treabă. Aici doar votează, ca să aibă pe cine înjura.
Ionut Balan
sursa: jurnalul.ro