Putzi l-a introdus pe Hitler în saloanele lumii bune bavareze. Putzi a susţinut financiar publicarea bibliei naziste Mein Kampf şi a oficiosului NSDAP, Völkischer Beobachter. Putzi a adaptat marşul Tineretului Hitlerist (Hitler-Jugend) după un cântec al echipei de fotbal (american) a Harvardului.
Hitler, în schimb, a devenit naşul fiului lui Putzi, Egon. Şi, după preluarea puterii, l-a numit pe Putzi şef al Biroului Presei Străine din Berlin, adică omul care aproba acreditările corespondenţilor de presă străini şi care putea cere expulzarea lor în 24 de ore. În această calitate, Putzi avea “nesimţirea”, după cum scrie William L. Shirer, de a cere ziariştilor străini să scrie despre evenimentele din Germania nazistă “fără a le interpreta”: “Doar istoria, răcnea Putzi, poate să judece evenimentele care se petrec sub Hitler. Ceea ce voia să spună, împreuna cu Goebbels şi cu Rosenberg, era că ar fi trebuit să sărim cu toţii în barca propagandei naziste.” [2]
Putzi şi cumătrul său Hitler au trăit în fericită simbioză din 1922 până în 1937. În 1937, lui Putzi i s-a năzărit că nănaşul Adolf şi Goering au pus la cale lichidarea lui. [3] Şi a fugit în Elveţia. De acolo, în Anglia, unde în 1939 a fost internat în lagăr, şi, mai apoi, trimis în S.U.A. via Canada. În Statele Unite ale Americii, Putzi a devenit consilier pe probleme naziste al preşedintelui Roosevelt, alt frate harvardian întru Budincă. În noua sa calitate de antinazist de profesie, Putzi “turna” agenţiilor guvernamentale americane informaţii despre structurile de conducere ale Germaniei naziste şi analiza discursurile radiofonice ale lui Hitler şi Goebbels (vechiul său inamic). FBI a decis totuşi că Putzi nu era om de încredere şi că informaţiile sale nu aveau valoare operativă. În 1944, Putzi a fost returnat Angliei. În 1945, lui Putzi i s-a îngaduit să se reîntoarcă în patrie (Germania), unde a trăit liniştit dând interviuri despre bunele vremuri de altădată, cântând vizitatorilor la pian repertoriul preferat al lui Hitler şi publicându-şi memoriile. Putzi a decedat în 1975. [4]
2. Geoffrey Dawson, educat la Eton şi Cambridge, Fellow al Colegiului All Souls (Oxford) şi editor al ziarului The Times între anii 1912-19 şi 1923-41, era şi el un om subţire. Ca atare, de aceeaşi părere cu Putzi în privinţa locului şi rolului Germaniei în Europa. Dawson a fost, în anii ascensiunii hitleriste, unul din principalii avocaţi ai politicii “împaciuitoare” (de “appeasement”) faţă de Germania nazistă. Ideea era că Germania era fie prea slabă (“victimă” a Tratatului de la Versailles), fie prea puternică pentru a fi atacată. Istoricul oxonian Alfred Leslie Rowse [5] a relatat cu uimire şi frustrare despre tehnica amneziei interesate la oamenii subţiri:
“Despre toate acestea am avut cu Dawson una din cele mai tăioase, dacă nu chiar aprinse, discuţii. Ne plimbam de-a lungul pistei care duce la Iffley – data poate fi aflată pentru că tocmai vizita un prinţ japonez Oxfordul. I-am spus lui Dawson: ‘Uite, nu ai putea să abandonezi campania de presă împotriva italienilor? Nu ei reprezintă pericolul. Ci germanii, care sunt atât de puternici încât ne ameninţă pe toţi laolaltă.’ Dawson mi-a dat un răspuns care m-a lăsat mut de uimire: ‘Dacă ar fi să accept validitatea argumentului tău – şi, ţine cont, nu spun că sunt de acord cu el -, dacă germanii sunt atât de puternici precum spui, atunci nu ar trebui să ne aliem cu ei?’ Am fost atât de uimit încât nu mi-a venit să cred. Nu mai era, în răspunsul lui, nici urmă de vechiul principiu al Marii Alianţe care a stat, cu atât de mare succes, la baza politicii britanice vreme de secole; nimic din ideea conform căreia noi trebuia să devenim pilonul oricărei alianţe împotriva agresorului care era atât de puternic încât să ne ameninţe existenţa tuturor celorlalţi – Filip II al Spaniei, Franţa lui Ludovic XIV şi a lui Napoleon, Germania Kaiserului şi acum a lui Hitler; nici o idee despre faptul că singura noastră şansă de supravieţuire era să menţinem balanţa puterilor în favoarea noastră. Crasă ignoranţă! – dar apoi Dawson nu studiase niciodată istoria Europei, şi nici pe a Angliei […] Dar, când mi-a venit bine, nu am ezitat să-i zic ‘Ţi-am spus eu’. Într-o zi, în 1939, când rezultatul activităţilor lor se răsfrângea de acum şi asupra noastră şi eram singuri în faţa unei Germanii a cărei putere fusese reînviată în toată forţa ei brută, Dawson a venit la colegiul All Souls şi s-a oprit pe trotuar ca să discute. M-am folosit de ocazie ca să-i reamintesc ce a spus despre Germania şi despre cum ar trebui poate să mergem pe mâna ei. Am fost din nou uimit de răspunsul său: ‘E imposibil să fi spus aşa ceva vreodată,’ mi-a răspuns.” [6]
3. Dacă “poporul” poate păcătui prin brutalitate, oamenii subţiri păcătuiesc prin cinism. Şi, întotdeauna, cinismul oamenilor subţiri e responsabil pentru organizarea şi catalizarea brutalităţii “poporului”. Lipsa de coloană vertebrală şi textuală a oamenilor subţiri l-a făcut pe Rowse să exclame că “moderaţii/intermediarii ne-au dus la ruină” (Appeasement 15). Dilematicii, am putea spune noi astăzi, oamenii care refuză clarificarea lucrurilor şi al căror relativism – interesat sau impotent – face posibilă tirania pentru că face imposibilă rezistenţa în faţa răului, coagularea în jurul binelui şi structurarea normalităţii. Sofismul şi minciuna programatică, lipsa de onoare a intelighenţiei în bloc fac din corpul social un zaţ neaşezat, o plastilină uşor de modelat în mâinile tiranului. Acest tip de relativism a jucat un rol important în ascensiunea nazismului, şi Rowse îl nota cu amăraciune chiar la unul dintre intimii săi, vlăstar al unei vechii familii nobiliare germane, Adam von Trott, ajuns demnitar nazist: “Pentru el negrul nu era niciodată negru, şi nici albul alb; negrul era întotdeauna pe cale de a deveni alb, iar albul pe cale de înnegrire. Nimic nu era clar definit, nimic nu era în esenţă diferit de altceva; hotarele realităţii erau neclare şi nimic nu era sigur în univers […] Nu puteam avea nici o simpatie faţă de modul în care Adam ridica acest lucru la rangul de principiu al vieţii sale intelectuale. Detestam hegelianismul – şi înca îl detest. Pentru mine, negrul e negru şi albul e alb, ce e adevărat e adevărat, şi ce nu e adevărat nu e.” [7]
4. În esenţă, acest tip de nihilism – pe care Rowse îl considera de esenţă hegeliană – face imposibilă continuitatea dintre gând şi cuvânt, dintre vorbă şi faptă, şi dintre ieri şi azi. Adică, face imposibilă aderenţa la istoria personală sau naţională. Şi lipsa de aderenţă la istoria personală şi naţională e responsabilă pentru multe din crimele şi masacrele secolului al douăzecelea. Lipsa de aderenţă la istoria personală şi naţională – adică lipsa de onoare şi de conştiinţă naţională – e ceea ce îi uneşte pe oamenii subţiri cu tiranii pe care îi susţin. Iată-l, de exemplu, pe Hitler dând din umeri în faţa încercarilor ambasadorului britanic la Berlin, Sir Neville Henderson, de a-l face să-şi respecte cuvântul dat şi de a nu invada Polonia:
“Am apelat chiar şi la sentiment citând un pasaj dintr-o carte pe care ştiam că a citit-o, despre epoca în care Germania lupta umăr la umăr cu Anglia împotriva lui Napoleon şi despre marele preţ pe care îl puneau germanii de atunci pe onoare şi cuvântul dat. Blucher, când se grăbea să vină cu întariri în ajutorul lui Wellington la Waterloo, şi-a mobilizat trupele obosite cu următoarele cuvinte: ‘Înainte, băieţi, înainte; mi-am dat cuvântul fratelui Wellington şi nu puteţi să vreţi să mi-l calc.’ […] I-am reamintit lui Hitler această istorie. Poate să fi fost momentan impresionat, dar nimic altceva.” [8]
Gangsterul Hitler nu se simţea obligat la nimic de propriile promisiuni, nu se simţea solidar cu propria biografie, cu propriile angajamente. Şeful de stat naţional-socialist Hitler nu se simţea obligat să rămână fidel unei tradiţii – naţionale germane, conform lui Henderson – a cuvântului dat. Nu se simţea, adică, deloc solidar cu istoria naţională. Probabil că se gândea că “e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă. În viaţa internaţională, această concepţie poartă numele de realism.” [9] Iar sensul “realismului” lui Hitler, conform lui Putzi, urma să ni se reveleze abia mult mai în jos pe albia istoriei. Pe moment însa, cei înselati de aparenţe puteau să creadă că acţiunile lui Hitler şi ale acoliţilor săi din Germania şi ale suporterilor lui din Europa sunt doar o formă de brutalitate crasă, o demolare în drept şi în fapt a civilizaţiei creştin-europene pe care Hitler pretindea că o apără împotriva “hoardelor asiatice ale comunismului”.
Apărată de cel de al Treilea Reich, civilizaţia europeană s-a prăbuşit în fărădelege şi crimă la scară industrială. Şi acest lucru a fost cu putinţă nu doar din cauza unei ideologii, sau din cauza unor interese economice, ci şi din cauza lipsei de onoare generalizate, a confiscării spaţiului public de către armate de “Putzi” – comunişti, fascişti, conservatori, liberali – care se certau şi se împacau după criterii nebuloase, care trădau astăzi ce au susţinut ieri şi invers (vezi cazul partidelor comuniste occidentale după încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov), care făceau pace cu criminalii şi război împotriva oamenilor cinstiţi în spiritul unei filosofii a intervalului şi al unei etici de gang.
5. Date fiind aceste lucruri, nu pot să nu fiu alarmat de vidul moral creat astăzi de acţiunea Germaniei în Europa şi, implicit, în România. Poate că Germania nu mai funcţionează astăzi însufletita de mitul “rasei ariene, superioare”, deşi tonul presei germane şi al unor politicieni faţă de ţările mediteraneene (Grecia, Italia, Portugalia, Spania) nu a fost tocmai liniştitor, opunând stereotipul “hărniciei germane” stereotipului “corupţiei şi lenii mediteraneene/balcanice”. [10] Dar, dincolo de aceste lucruri, modul în care, de dragul “construcţiei europene”, s-a reînceput manipularea istoriei, conştiinţelor şi celor mai elementare noţiuni de logică şi bun-simţ e neliniştitor spre revoltător.
Comparaţi, de exemplu, două articole, unul din 2005 şi unul din 2011. În primul, citim:
“Cel mai mult dintre toate tâmpeniile pe care le aud zilnic mă enervează sintagma ‘integrarea europeană’. Păi până acum unde-am fost, în Asia, în Africa, pe lună? Nu tot în Europa am fost? […] Ţăranii noştri care se duc duminică de duminică la biserică sunt mai europeni decât locuitorii din Seine-Saint-Denis. România e europeană prin geografie, prin rasă, prin credinţă. Acestea trei sunt cele mai importante. Dar pentru Uniunea Sovietică Europeană ele nu au nici o valoare, aşa cum nu aveau pentru URSS. Vedeţi bine că UE nu se încurca în geografie, purtând tratative cu Turcia […] Sunt convins că UE, dacă va mai exista în 2050, va accepta şi Marocul, Tunisia şi Algeria, Libanul şi – dacă o va dori – Israelul! Cât despre ‘continentul alb’, azi e interzis de o poliţie a gândirii mai puternică decăt KGB-ul chiar şi să gândeşti că Europa ar fi populată de albi […] În ce valori crede atunci Uniunea Europeană în care dorim să ne integram, pe care o luăm drept singura şi autentica Europă? De rasă (cuvânt interzis azi), geografie (noţiune vagă şi interpretabilă) şi credinţă (reflex babesc) vedem că nu se sinchiseşte.”
Concluzia autorului era, atunci, că U.E. e admirabilă doar ca alianţă politico-economică între state naţionale suverane:
“Comunitatea europeană ca alianţă economică şi politică între state suverane care vor să evite războiul şi să contribuie la prosperitatea comună este o construcţie admirabilă. Cincizeci de ani mai tarziu, dotată cu birocraţie, nomenclatură şi o ideologie stângistă depăşită de istorie, Uniunea Europeană începe să semene tot mai mult cu URSS. Un dinozaur ineficient, ca Imperiul K&K, URSS, ONU sau alte structuri supranaţionale. Statul-naţiune nu şi-a spus, cred, ultimul cuvânt.” [11]
Asta era în 2005. În articolul din 2011, ni se spune că românii sunt un “amestec rasial”, ca şi francezii, de exemplu, şi că “statul naţional obliterează” această diversitate (“rasială”?):
“Nu Europa, ci statul naţional obliterează această diversitate. De ce ne temem, aşadar, de Statele Unite ale Europei, de parcă am pierde mai mult decât am câştiga? De parcă acquis-ul comunitar nu prevalează deja asupra legislaţiilor naţionale […] Acest proiect nu e nou; el a fost doar diluat pe parcurs. Este proiectul federalist al creştin-democraţilor care în anii 1940-50 au pus bazele Uniunii Europene. Un proiect abandonat la jumătate de drum: Parlament European, dar nu şi guvern federal european. Monedă unică, fără guvernanţă financiară unică. Spaţiu comun de securitate, fără armată comună. A venit momentul să desăvârşim proiectul gândit de Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu şi alţi politicieni creştin-democraţi după cel de-al doilea război mondial. Departe de a fi liberticidă, Europa ne poate salva de îngustimea străina de creştinism a naţionalismului şi provincialismului. Cu condiţia să construim Statele Unite ale Europei, nu Uniunea Sovietică Europeană.” [12]
6. Ambele articole sunt semnate de Adrian Papahagi, dar numai al doilea e publicat cu sprijinul Fundaţiei Hans Seidel şi al Automobile Bavaria. Din primul articol, din 2005, am înteles că ceea ce ar separa Uniunea Europeană de Uniunea Sovietică Europeană ar fi tocmai statul naţional suveran. La urma urmelor, liderii sovietici tocmai în acest sens au lucrat: pentru eradicarea identităţilor naţionale (română, ucraineană, armeană etc.) şi sintetizarea unei identităţi noi, “sovietice”. [13] A înlocui identităţile naţionale cu o identitate europeană de sinteză ar fi un pas care nu ne-ar îndeparta, ci ne-ar apropia de Uniunea Sovietică Europeană. Dar dacă statul naţional suveran nu mai face parte dintre materialele de construcţie europeană agreate de sponsorul german, atunci ce ne rămâne? Dl Papahagi spunea în 2005 că o Europă autentică ar fi definită de “rasă”, “geografie” şi “credinţă”. Să înteleg deci că dl Paphagi e gata să se lepede de statul naţional pentru că a găsit în industraşii bavarezi suflete şi pungi dedicate idealului unui “continent alb”?
Întreb aceste lucruri pentru că, la un moment-dat, în cursul unei polemici cu dl Baconsky, am declarat ca „singura Românie respirabilă mi se pare România neintegrată, România veche”. Afirmaţia mea i-a prilejuit lui Mihail Neamţu replica aiuritoare, publicată în revista Idei în Dialog a lui H.-R. Patapievici: „Cît de veche? ne putem întreba. România în care propunerea numerus clausus interzicea studenţilor evrei să învete la Universitate?” [14] Dnii Papahagi şi Neamţu trag astăzi la vâslele aceluiaşi proiect politic. De aceea, întreb: dacă orice căpiţă de fân a unei Românii independente trebuie suspectată de antisemitism şi căutată de legionari, atunci să înteleg că “integrarea” României în “concertul european” wagnerian al unui “continent alb” (d.p.d.v. “rasial”) e soluţia FCD-istă la putativele nostalgii după “numerus clausus”?
Întreb şi pentru că, iată, un susţinător al proiectului european şi un mare admirator al Germaniei, Lordul David Baker, fost ministru al educaţiei pe vremea lui Margaret Thatcher, un idol al creştin-democraţilor şi neoliberalilor din România, a declarat că în şcolile din Marea Britanie ar trebui să nu li se mai predea copiilor despre crimele nazismului pentru ca elevii să vadă Germania într-o lumină mai bună. [15] Oare ce nu ni se va mai preda în România pentru ca românii să vadă Germania într-o lumină mai bună? Deocamdată văd că ni se predă “elita”, cu istorie naţională şi stat naţional suveran cu tot, capitalului german. [16]
7. Deja, ca şi în epoca interbelică, ni se spune că verticalitatea şi claritatea morală nu sunt pentru noi, că realismul ne impune să abdicăm. Iată, de exemplu, Noua Republică a lui Mihail Neamţu ne îndeamna să facem tot posibilul pentru a nu ne asocia Angliei în rezistenţa la politicile GEUrmaniei. Conform Noii Republici, scopul nostru în viaţă ar trebui să fie acela de a “câştiga puncte în ochii Berlinului”. [17] De aceeaşi părere este şi europarlamentarul PSD Ioan Mircea Paşcu, care notează că Germania e mult mai puternică acum decât în epoca interbelică şi că deci a încerca să-i rezişti ar fi “sinucigaş”. Coform lui Paşcu – la unison cu Baconsky & Co. – supravieţuirea României ar depinde de integrarea în zona euro. Având în vedere tacticile de anchetă gestapovistă prin care, în 2007, Germania a extorcat de la Polonia adoptarea fără referendum a tratatului constituţional, [18] nu mi-e clar dacă afirmaţia dlui Paşcu e o observaţie sau o ameninţare. [19]
Dar până şi preşedintele Traian Băsescu arde de nerăbdare să “cedeze masiv suveranitate” naţională de dragul creării Statelor Unite ale Europei. [20] Poate că şi preşedintele apare, ca şi suplimentul FDC al 22, cu sprijinul “Automobile Bavaria”. [21] Suntem conduşi de oameni care sunt miniştri pe banii noştri şi publică pe banii nemţilor. Avem politicieni “creştin-democraţi” care fac pe faţă elogiul amoralităţii şi duc pe la spate o existenţă imorală. Nu e vorba de o judecată puritană aici, ci de faptul că aceştia sunt oameni şantajabili. Şi oamenii şantajabili nu apără interesul naţional, ci doar micile lor secrete murdare.
8. “Integrarea europeană” a devenit un fel de alba-neagra sordidă în care fie te înseli de bună-voie, fie eşti înselat cu forţa, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia referendumurilor pentru defuncta “constituţie a Europei”. Atunci a ieşit la iveală profundul dispreţ al eurocraţilor pentru procesul democratic, cu naţiuni silite să voteze până au acceptat tratatul constituţional, cu presiuni, ameninţări şi târguri încheiate pe la spate, şi cu o Angela Merkel care declara că rezultatul negativ al referendumurilor nu influenţează în nici un fel “nevoia” Europei de constituţie. [22] “Eu spun da, avem nevoie de Tratatul Constituţional”, declara atunci Angela Merkel şi ceea ce nu s-a putut face pe cale de proces democratic se face pe cale de criză economică.
Atunci, cu ocazia referendumurilor, eurocraţii susţinători ai “constituţiei” au negat că intenţia lor e aceea de a construi un “superstat” sau un imperiu. Astăzi, curelele de transmisie marca Automobile Bavaria sunt turate verbal la maximum pentru îndeplinirea şi depăşirea planului “părinţilor fondatori”. Omul de marmură, stahanovistul bavarez, construieşte astăzi, din cărămizile lor şi vieţile noastre, Statele Unite ale Europei. Cărămizile lor sunt scumpe, vieţile noastre, ieftine, deficitare ca şi bugetul. Când nu ne-au mai putut momi cu “darul libertăţii” de a consuma până la uitarea de sine, oamenii publicaţi prin bunăvoinţa Automobile Bavaria ne îmbie cu “darul austerităţii”, cu o viaţă frugală, dedicată unui scop nobil, care scuză orice mijloace, orice josnicie (cum ar fi chemarea la “eutanasierea” Mioriţei) şi orice imbecilitate patentă (cum ar fi renunţarea la suveranitatea naţională din “interes naţional”). Nu cred că trebuie să ne dezbărăm de “naţionalism” devenind sclavii naţionalismului german pozând în “spirit european”. Şi nici nu cred că oricine se opune fascismului economic german e un spirit retrograd. Feciorii de odaie ai celui de-al Patrulea Reich sunt cei care ne bagă în marşarier, într-un marş retrograd către refeudalizarea noastră tehnologică, către statutul de şerbi ai noii epoci de barbarie tehnologizată. Lipsa lor de scrupule în ceea ce priveşte manipularea istoriei naţionale, a istorie recente şi a istoriei lor intelectuale nu anunţă nimic bun pentru cei care – din naivitate sau viclenie de om prost care se crede “pragmatic” – acceptă să se dea pe mâna oamenilor subţiri cu obrazul gros.
10. Ştiu că sunt români care speră să fie conduşi de la Berlin cu eficienţă, seriozitate şi hărnicie “tipic” germane. E o speranţă vană. “Misiunea civilizatoare” a Germaniei nu s-a manifestat în toate teritoriile colonizate de ea. Germania Kaiserului a folosit coloniile africane pentru a pune la punct, în plin Belle Époque, tacticile genocidare şi lagărele de exterminare care au făcut mai apoi “gloria” Germaniei lui Hitler. [23] La rândul lui, Hitler nu voia ca “rasele inferioare” să beneficieze de “domnia ordinii şi disciplinei” germane. “Rasele inferioare” din Estul Europei trebuiau “private de liderii lor şi de acces la cultură şi educaţie superioare” pentru a fi conduse cu ajutorul “unor centre administrative şi militare German-Germanice”. [24] Dar aceste centre nu acţionau în teritoriu conform legii germane. Polonia, de exemplu, nu a fost anexată Reichului tocmai pentru ca autorităţile de ocupaţie – SS-ul lui Himmler, de exemplu – să nu se simtă constrânse de legea germană în acţiunile lor. [25] Periferiile trebuiau să rămână zone ale fărădelegii programate şi haosului controlat. Ceea ce ne vine deja şi probabil că va continua să vină pe ţeava de eşapament germană nu e ordinea şi prosperitatea, ci anarho-tirania. O cere logica sistemului, care nu ne vrea independenţi, şi o vădesc jalnicele abdicări morale, intelectuale şi deontologice ale celor care ne conduc ca şi cum şi-ar lua ordinele de la Putzi din Bavaria.
Agenţiile de ştiri ne anunţă intenţia lui Mircea Geoană de a lansa o nouă forţă politică (“profesionistă”: e vorba cumva de “profesioniştii” lui Călin Georgescu?), “social-creştină”. [26] Comentând ştirea, Teodor Baconsky declară că a primit ironic vestea apariţiei “aceastei clone dâmboviţene a CSU-ului bavarez”. [27] Râde hârb de clonă spartă: clona ajunsă, CDU/FCD-Baconsky, comentează profesoral evoluţia clonei CSU- Geoană. În lipsa unor structuri politico-economice naţionale, România a devenit teatru de război al (Putzi)clonelor.
PS: Vreţi să faceţi ceva util?
1. Ca politician, faceţi ce face, nu ce spune Germania. Studiaţi legislaţia germană şi veniţi cu propuneri legislative în sensul celor pe care le-am făcut la punctul 5) al acestui articol: http://mirceaplaton.com/html/articole_simple_intrebari.htm
2. Ca simplu cetăţean, gândiţi-vă, de fiecare dată când cumpăraţi ceva de la un super-hipermagazin german, că banii dumneavoastră ajută la înrobirea României. Boicotaţi produsele germane şi super/hipermagazinele germane. Susţineţi agricultura, industria şi comerţul româneşti. Ajutaţi la crearea de locuri de muncă prin dezvoltarea capacităţii de producţie din România.
[1] Vezi Otto Doelling, “He played piano for Hitler — and FDR”, Stars and Stripes, 23 februarie 1971; John Sedgwick, “The Harvard Nazi”, Boston Magazine, martie 2005.
[2] Wiliam L. Shirer, Berlin Diary. The Journal of a Foreign Correspondent, 1934-1941 (New York: Knopf, 1942), 12-14.
[3] Vezi o înregistrare de arhivă şi o relatare a întregii afaceri aici: http://resources.ushmm.org/film/display/detail.php?file_num=3367 .
[4] Ernst ‘Putzi’ Hanfstaengl, Hitler: The Missing Years (London: Eyre & Spottiswoode, 1957).
[5] Vezi, despre Rowse, articolul meu “Melancolie şi venin” (http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONiun5.htm ). În versiune engleză, sub titlul “A Sense of Loss and Desertion”, aici: http://www.lhup.edu/jwilson3/Newsletter_36.1.htm .
[6] Alfred Leslie Rowse, Appeasement: A Study in Political Decline, 1933-39 (New York: Norton, 1963), 27-29.
[7] Rowse, Appeasement, 94. Trott a murit spânzurat, în 26 august 1944, pentru vina de a fi fost unul din liderii complotului colonelului Claus von Stauffenberg împotriva lui Hitler.
[8] Sir Neville Henderson, Failure of a Mission (New York: Putnam, 1940), 276.
[9] Teodor Baconsky, “Titanic Vals” ( http://old.cotidianul.ro/titanic_vals-49883.html ).
[10] Vezi o abordare de tablod aici: http://www.dailymail.co.uk/news/article-1263730/Germany-wont-bail-racial-prejudice-dont-work-hard-says-Greek-deputy-PM-new-outburst-fuel-row.html. Vezi şi articolul academic al lui Paul Kellogg, “Greek crisis reveals ‘progressive’ Europe’s reactionary stew” (http://links.org.au/node/1671). Vezi şi articolul lui Matthew Yglesias, “Are Greeks Lazy?”, Slate 19 decembrie 2011, care demonstrează falsitatea acuzaţiilor la adresa grecilor şi modul în care germanii câştigă mai mult decât grecii muncind mai puţin. (http://www.slate.com/articles/business/moneybox/2011/12/european_financial_crisis_is_europe_a_messbecause_
germans_work_hard_and_greeks_are_lazy_.html ). Vezi şi aici: http://www.globalpost.com/dispatch/germany/101209/german-economy-eurozone-crisis.
[11] Adrian Papahagi, “Uniunea Sovietică a murit. Trăiască Uniunea Sovietică Europeană!”, Averea 14 noiembrie 2005 (http://www.eurosceptic.ro/index.php/2006/01/30/ ).
[12] Adrian Papahagi, “Argument”, 22 plus, 20 decembrie 2011 (supliment conceput de Fundaţia Creştin Democrată şi apărut, “cu sprijinul Hanns Seidel Stiftung şi al Automobile Bavaria”) (http://fc-d.ro/supliment-fcd-revista-22-statele-unite-ale-europei-sau-uniunea-sovietica-europeana/ ).
[13] Vezi Francine Hirsch, Empire of Nations: Ethnographic Knowledge and the Making of the Soviet Union (Ithaca: Cornell University Press, 2005).
[14] http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONfeb9.html
[15] “Stop teaching about the holocaust so that children see Germany in a better light, says Lord Baker”, The Telegraph 24 decembrie 2011 (http://www.telegraph.co.uk/education/educationnews/8976283/Stop-teaching-about-the-holocaust-so-that-children-see-Germany-in-a-better-light-says-Lord-Baker.html ).
[16] Dl Baconsky ne spune, cu sprijinul Automobile Bavaria, că GEUrmania e ultima formă de rezistenţă împotriva “capitalismului sinucigaş”, în vreme ce la Iaşi s-a deschis un nou Lidl. România, ca şi Grecia, va fi “sinucisă” de capitalismul băncilor şi supermarketurilor germane. În România, sunt prezente la ora actuală următoarele lanţuri de super/hipermagazine germane: Praktiker, Obi, Hornbach, Lidl, Pennz Market, Kaufland, Billa, Selgros, Metro, MetroPunct, Real. Pentru modul în care a avut loc această invazie, vezi http://www.bizwords.ro/article/industrie_retail/34/Lanturile-de-supermarket-uri-se-pregatesc-de-expansiune-in-Romania-si-Bulgaria.html .
[17] “Ce impact au aceste evenimente monumentale pentru România? În primul rând, trebuie remarcat ca poziţia României de a sprijini necondiţionat acordul de la Bruxelles şi de a evita să pună condiţii prea stridente este corectă. […] Pe lângă recompensa imediată ce ma aştept să fie compusă din integrarea în Schengen a graniţelor aeriene şi maritime (probabil în prima jumate a lui 2012), România a câştigat în mod cert puncte în ochii Berlinului.”
http://nouarepublica.ro/bruxelles-%E2%80%93-un-post-mortem/
[18] Robert Mendick, “EU treaty: the tactics designed to wear David Cameron down”, The Telegraph 10 decembrie 2011 (http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/eu/8948684/EU-treaty-the-tactics-designed-to-wear-David-Cameron-down.html).
[19] “Sigur, Marea Britanie îsi poate permite o asemenea poziţie. România, nu! Asta ca să nu mai spun nimic despre faptul că, la fel ca în trecut, interesul britanic pentru ţara noastră este, aparent, minim. Ori, atunci pentru ce să facă România un gest sinucigaş, refuzând înscrierea în efortul european de salvare a “Euro”, printr-o integrare fiscală şi bugetară corespunzătoare?” (Ioan Mircea Paşcu, “Un strop de istorie politică” http://ioanmirceapascu.ro/articole/un-strop-de-istorie-politica/).
[20] Vezi ştirea aici: http://www.mediafax.ro/politic/basescu-vrea-statele-unite-ale-europei-fara-cedarea-de-suveranitate-europa-nu-va-mai-fi-o-putere-8630764 . Printre cei care au scris lucid despre impactul politicii Germaniei asupra restului Europei trebuie să-i menţionez pe Radu Golban, Laurenţiu Diaconu-Colintineanu, Gheorghe Fedorovici, Alexandru Racu şi unii colaboratori ai criticatac.ro.
[21] “Domnul Baconschi ar trebui sa fie suparat si pe presa din Germania, care n-a zis mai nimic despre vizita domnului Basescu la Berlin. Tacerea presei germane este de neînteles, din moment ce presedintele PDL al României nu s-a dus acolo cu mâna goala. Traian Basescu a fost cu o invitatie la shopping. Domnul Basescu le-a transmis investitorilor germani ca-i asteapta sa cumpere companiile din domeniile energetic si feroviar”, scrie Sorin Avram, în pe cotidianul.ro în 13 noiembrie 2011 (http://www.cotidianul.ro/germania-si-fmi-la-shopping-in-romania-163711/ ).
[22] “In May 2005, the French and Dutch electorates rejected the EU Constitution put forward by Brussels in two separate referendums. Yet a fortnight after the ‘non’ and ‘nej’ verdicts, Luxembourg’s Prime Minister, Jean- Claude Juncker, said at a press conference:
‘I really believe the French and Dutch did not vote no to the Constitutional Treaty. Unfortunately the electorate did not realise that the Constitutional Treaty was specifically aimed at meeting their concerns and that’s why we need to have a period of explanation for explaining this to citizens’. Eight months on, Valerie Giscard d’Estaing, the architect of the EU Constitution, showed his contempt for the democratic process. In a lecture at the London School of Economics on 28 February 2006, he said: ‘The rejection of the Constitution was a mistake which will have to be corrected. The Constitution will have to be given a second chance…If the Irish and Danes can vote yes in the end, so the French can do too. It was a mistake to use the referendum process, but when you make a mistake you can correct it.’ If you thought that was bad, three months later, the former French President told the Financial Times: ‘It was not France that said no. It was 55% of the French people.’ This madness has afflicted the political classes in the other main nations of the EU, too. Italian Foreign Minister Giuliano Amato told Agence Europe that ‘[the no votes were] a request for more Europe not less’. In May this year the new German Chancellor, Angela Merkel,said: ‘The negative results of the referendums in France and the Netherlands were a setback, but this has no bearing whatever on whether or not we need a constitution. I say yes, we need the Constitutional Treaty'” (Brian Durant, “How UK sovereignty is still under threat from Europe”, MoneyWeeek 28 septembrie 2006 http://www.moneyweek.com/news-and-charts/economics/how-uk-sovereignty-is-still-under-threat-from-europe ).
[23] Vezi François Haas, “German science and black racism—roots of the Nazi Holocaust”, The FASEB Journal, 22: 2 (2008), 332-337. Vezi şi aici: http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/3565938.stm.
[24] Werner Conze, The Shaping of the German Nation. A Historical Analysis (New York: Saint Martin’s Press, 1979), 116.
[25] Mark Mazower, Hitler’s Empire (New York: Penguin, 2008), 251.
[26] http://www.mediafax.ro/politic/geoana-anunta-ca-in-urmatoarele-saptamani-va-lansa-o-miscare-profesionista-9124842
[27] : http://www.mediafax.ro/politic/baconschi-ma-bucura-convertirea-lui-geoana-la-o-viziune-crestina-e-un-pas-spre-dreapta-9128922/
Mircea Platon
sursa: mirceaplaton.com