România iubeşte geniile! Genii ale matematicii, muzicii, economiei sau fotbalului, dar genii să fie. Orice altceva este prea puţin. Cu cât aşteptarea până la apariţia personajelor mesianice e mai mare, cu atât ştacheta calităţilor pe care trebuie să le aibă un om ca să fie respectat este urcată mai sus. Am citit de curând în „Dilema veche“ un articol scris de un neamţ (sau poate un român cu nume nemţesc) care descifra această paradigmă nesănătoasă în care trăim cu toţii, noi, românii. Conceptul genialităţii este singurul care ne mişcă. Orice se află mai prejos de nivelul de excelenţă ne lasă reci. Autorul articolului respectiv opina că totul ni se trage din clasele primare, de la programa şcolară mult prea încărcată pentru a ne permite să învăţăm cu adevărat de nota maximă. Şi mult prea plină de eroi şi genii, de la Decebal şi până la Eminescu. Lipseşte din educaţia românească respectul pentru lucrul normal, nespectaculos şi lipsit de strălucire, dar funcţional, durabil şi care nu dă greş. Avem străzile pline de Dacia, dar nu respectăm cu adevărat decât de la Ferrari în sus. Citită în această cheie, societatea românească se dezbracă de mistere mai ceva decât blondele din ziarul Libertatea. Avem printre cele mai multe taxe din Europa, dar şi o evaziune fiscală de top. Simţim în mare majoritate că ţara e bolnavă de corupţie sistemică, dar avem printre cei mai puţini corupţi dovediţi de pe continent. Avem protecţie socială pe hârtie mai ceva decât francezii sau nemţii, dar nu suntem în stare să asigurăm gratis o aspirină unui bolnav internat în spital.
Mania asta a genialităţii şi provi denţialităţii este prezentă la toate nivelurile. Am reformat sistemul de învăţământ de vreo şapte ori în douăzeci de ani. Constituţia am făcut-o parcă de vreo două ori după ’89 şi acum mai vrem s-o facem o dată. Codul fiscal nu cred că a numărat cineva de câte ori a fost schimbat. Ba, de curând, am citit în Evenimentul zilei o altă enormitate propusă de un parlamentar: să dăm o lege pentru respectarea bătrânilor de peste 70 de ani (!!!). Generoasă idee, dar cum am putea să o punem în practică? Şi cât ne-ar costa să instrumentăm un caz pentru a-l pedepsi pe tânărul imberb pentru că i-a luat-o înainte la o coadă bătrânelului care a uitat în ce buzunar şi-a ascuns banii? În teorie, ne place să ne batem în nave spaţiale şi lasere ca în Războiul stelelor, dar în practică nu suntem în stare să punem mâna pe un ciomag ca să ne apărăm legea. Întreg sistemul nostru de valori e pur teoretic. Aplicarea legii este întotdeauna treaba altcuiva. Poate nu ar fi periculos dacă nu ar gândi aşa până şi poliţiştii.
Orice drum începe cu primul pas. Care ar putea fi acesta pe drumul către reformarea ţării? Poate că însăşi conştientizarea faptului că avem undeva o problemă şi rezolvarea acesteia. Nu problema statului, a lumii sau universului. Ci pe a noastră, personală, care ţine numai şi numai de noi. Nu trebuie să fie ceva spectaculos. Nu e nevoie de opera unui geniu. Doar o soluţie simplă, mediocră şi care să funcţioneze.
Claudiu Şerban
sursa: captal.ro