Să ne amintim. În urmă cu niște ani buni de zile, lumea mainstream credea că migrația de inteligență este o mare pagubă pentru țara din care pleacă “creierele”. Asta deoarece “scurgerea” capitalului uman în străinătate ar reduce PIB potențial și ar întârzia dezvoltarea economică – ca să vorbesc în jargon tehnocrat. Prin anii ’70 unii cereau ca țările dezvoltate (unde ajungeau “creierele”) să plătească despăgubiri țărilor sărace (de unde plecau acestea).
După o vreme, economiștii s-au răzgândit: emigrația nu mai e chiar așa de rea, deoarece exportul de forță de muncă se asociază cu anumite influxuri și beneficii pentru țările sărace.
În primul rând, doctorii, profesorii și căpșunarii trimit bani rudelor rămase în țările de origine; uneori (cazul României), aceste transferuri ajung să depășească investițiile străine directe.
În al doilea rând, libera circulație a forței de muncă îi stimulează pe indivizi să investească în educația lor.
În al treilea rând, diaspora contribuie la bunăstarea țării de origine încurajând comerțul, transferul de tehnologie și investițiile – integrând practic țara în economia mondială.
Capitalul uman migrează, e firesc, acolo unde randamentul său este cel mai înalt. Oricine poate înțelege un fapt atât de banal. De ce sunt cozi la admitere la Academia de Poliție? Fiindcă este rentabil să ajungi polițist, simplu! Din același motiv ne pleacă doctorii și asistentele în UK, fiindcă este rentabil să meargă acolo decât să muncească aici.
Problema de fond cu migrația de inteligență este finanțarea publică a educației, faptul că fiecare cetățean suportă prin taxe investiția în capital uman a altora, care ulterior pleacă – fiindcă oricum nu și-ar putea exploata respectivele competențe la un nivel eficient în țară. Dar nu mai intru aici în detalii.
Ideea pe care doream să o subliniez este doar asta: că economiștiis-au răzgândit și nu mai privesc cu ochelari de cal problema migrației capitalului uman. Ceea ce este foarte bine.
Din păcate, economiștii continuă să bată obrazul celor care își mută capitalul, acuzând paradisurile fiscale că fac un mare rău economiilor de unde pleacă respectivul capital. Nu-ți trebuie două facultăți ca să înțelegi că situația este echivalentă cu cea analizată mai sus: migrația capitalului uman este doar o subspecie a migrației de capital în general. Și totuși, în ochii mainstream-ului, migrația de inteligență nu este chiar așa de rea, dar migrația capitalului este o tragedie.
Motivul pentru această judecată cu dublă măsură este, evident, ideologic. Dacă ne uităm la lista celor 300 de economiști care au protestat împotriva paradisurilor fiscale, vedem că în fruntea ei se află socialiști cu notorietate, precum Thomas Piketty, Angus Deaton, Jeffrey Sachs, Joseph Stiglitz ș.a.
În realitate, problema paradisurilor fiscale este exagerată și prost abordată. Să începem cu totalul sumelor de bani despre care se spune că ar fi parcate în aceste paradisuri. Evident, nimeni nu știe exact câți bani sunt acolo, dar estimările merg până la nivelul de 30 trilioane dolari. Dacă socotim că acești bani sunt depuși în depozite bancare și remunerați cu o rată a dobânzii de 2%, atunci înseamnă că ei produc un câștig anual de 600 mld. dolari. Dacă acest câștig ar fi impozitat cu 30%, atunci înseamnă că statele OECD (de unde fuge capitalul) ratează să colecteze anual un venit fiscal circa 180 mld. dolari.
Să punem această cifră în perspectivă: veniturile pe care guvernele OECD le adună din taxe au însumat în anul 2013 circa 15 trilioane dolari; deci “pierderea” fiscală pe care o resimt aceste guverne ca urmare a migrației capitalului în paradisuri fiscale este doar puțin mai mare de 1% din veniturile lor. Vă veți întreba: se face atâta gălăgie doar din cauză că guvernele ar putea colecta cu 1% mai multe impozite? Vedeți bine că da, este foame mare la bugetele ciuruite ale statelor asistențiale înglodate în datorii. Dar este la mintea cocoșului că nici dacă s-ar instaura mâine un lagăr împotriva fugii capitalului, cu banii adunați tot nu s-ar face mare lucru. Retorica împotriva paradisurilor fiscale reprezintă de fapt nisip aruncat în ochii publicului.
Apoi, hai să ne gândim la beneficiile pe care le aduc paradisurile fiscale – nu pentru cei care au conturi acolo, ci pentru restul lumii. Posibilitatea pe care o au deținătorii capitalului de a plăti taxe mici stimulează economisirea și acumularea de capital, deci investițiile. De ce ar economisi și investi cineva care știe că urmează să fie aspru expropriat de către stat?! Putem presupune, așadar, că eliminarea paradisurilor fiscale ar reprezenta o lovitură pentru acumularea de capital – elementul esențial care ține în picioare structura de producție și nivelul salariilor. Există studii academice care arată că existența paradisurilor fiscale nu reduce activitatea economică în țările din care se refugiază capitalul, din contră.
Dintr-o perspectivă mai largă, concurența (fiscală) și instituțională funcționează ca o pavăză pentru cetățeni în fața tiraniei (fiscale) a statelor. Acesta este motivul pentru care numeroși filozofi și economiști, de la Montesquieu la Kant și de la Adam Smith la Gary Becker, Milton Friedman sau James Buchanan, au susținut competiția jurisdicțională internațională.
Să fim serioși. Există un dus și un întors în orice chestiune. Să ai o firmă offshore nu este nici rușinos și nici dăunător pentru restul societății (politrucii sunt excluși). Vă invit la conferința OFFSHORE: MODĂ, RISC sau OPORTUNITATE să vorbim mai pe îndelete. Să deconspirăm propaganda din scandalul Panama Papers și să descoperim unde este de fapt bine să ne ținem banii.
Autor: Bogdan Glăvan
Sursa: Profit.ro