1. Germania este ţara cea mai bogată şi economic cea mai puternică din Uniunea Europeană. În actualul context de criză financiară, toate ţările îndatorate depind de bunăvoinţa germanilor, gata să se facă garanţi ai creditelor necesare. Machiavelismul cancelarei ţine de faptul că, în conflictul virulent care opune arhitecţii Europei şi „suveranişti”, ea ţine să ia parte, sau, mai curând, rămâne deschisă ambelor opţiuni. Ea nu este solidară europenilor (nici în Germania, nici în străinătate) care cer în cor şi tare garanţii germane şi nici nu susţine fracţiunea euroscepticilor care se opun oricărui ajutor. Angela Merkel preferă să facă să depindă dispoziţia Germaniei de a acorda credite ţărilor îndatorate să accepte condiţiile politicii germane de stabilitate – şi este aici tot o ironie machiavelică a poziţiei sale. Este primul principiu al lui Machiavelli: când este vorba să ajuţi ţările îndatorate cu bani germani, poziţia Angelei Merkel nu este nici un DA sincer, nici un NU categoric, ci un răspuns incert.
2. Cum este posibil să impui această poziţie paradoxală în practica politică? La Machiavelli, era de ajuns în acest sens să faci dovadă de virtute, amestec de energie politică şi de combativitate Aici noi punem degetul pe o altă formă de ironie: puterea lui Merkiavel constă în fapt în dorinţa de a nu face nimic, pe ideea de a nu acţiona încă, a acţiona mai târziu, a ezita. Această artă a tergiversării selective, acest amestec de indiferenţă, de refuz al Europei şi de angajament europen este la originea poziţiei de forţă a Germaniei într-o Europă zguduită de criză. Desigur, există mai multe motive care conduc la ezitare – situaţia mondială este atât de complexă încât nimeni nu este capabil să se descurce; nu există adesea posibilitatea unei alegeri între alternative ale căror riscuri nu pot fi măsurate. Dar aceste motive justifică în acelaşi timp politica tărăgănării ca strategie a puterii. Angela Merkel a dus la perfecţiune forma de suveranitate involuntară legitimată de credoul austerităţii. Noua putere germană în Europa nu are la bază, deci, cum a fost cazul în trecut, violenţa ca „ultima ratio”. Ea nu are nevoie să recurgă la nicio armă pentru a-şi impune voinţa altor state. Iată de ce este absurd să se vorbească despre „al IV-lea Reich”. Noua putere bazată pe economie este mult mai suplă şi mai mobilă: ea este prezentă peste tot, fără a fi necesar să recurgă la trupe.
3. În acest fel se poate realiza ceea ce apare drept cvadratura cercului: reunirea într-o singură persoană a capacităţii de a fi reales în propria ţară şi de a trece, totodată, drept arhitect al Europei. Dar acest lucru înseamnă că toate măsurile necesare salvării euro şi UE trebuie să reuşească mai întâi să treacă testul în interiorul frontierelor germane – pentru a şti dacă ele sunt propice intereselor Germaniei şi poziţiilor de forţă ale Angelei Merkel. Cu cât germanii devin mai critici faţă de Europa, cu atât ei se simt înconjuraţi de ţări cu debitori care nu-şi doresc decât accesul la banii germanilor, şi va fi greu de menţinut această mare distanţă. Merkiavel a răspuns la această problemă scoţând cartea sa„Europa Germană”, care este un adevărat atu atât pe plan intern, cât şi în exteriorul frontierelor germane.
Pe plan intern, cancelara dă asigurări germanilor, care se tem pentru pensiile lor şi pentru miracolul economic şi apără cu putere orice protest al politicii lui NU bine dozat, profilându-se în acelaşi timp ca o profesoară, singura capabilă să dea lecţii Europei. În acelaşi timp, în afacerile europene, ea concepe „responsabilitatea sa europeană”,integrând ţările europene într-o politică a celui mai mic rău. Oferta ei, care are şi valoare de momeală, se rezumă în această formulă: e mai bine ca euro să fie german decât să nu fie euro deloc. În acest sens, Merkel continuă să se arate ca o foarte bună elevă a lui Machiavelli. „E mai bine să fii iubit decât temut?”, se întreba acesta în „Principele”. „Răspunsul este că trebuie şi unul, şi celălalt, dar cum e dificil să le acordezi pe cele două, este mai sigur să fii temut decât iubit, dacă trebuie să te dispensezi de unul dintre cele două lucruri”. Cancelara germană recurge la acest principiu de manieră selectivă:ea vrea să fie temută în străinătate şi iubită în ţara ei – poate, pe bună dreptate, pentru că a învăţat alte ţări să se teamă.Neoliberalism brutal în exterior, consens acoperit de social-democraţie în interior: aceasta este formula care i-a permis lui Merkiavel să-şi consolideze poziţia de forţă şi cea a Europei germane.
4. Merkel vrea să prescrie şi chiar să impună partenerilor săi ceea ce trece drept o formulă magică în Germania la nivel economic şi politic.Imperativul german este următorul: Economisiţi! Economisiţi în favoarea stabilităţii. Dar, în realitate, această politică de economie arată că ea este mai curând sinonimă tăierilor clare la nivelul pensiilor, formării, cercetării, infrastructurilor etc. Avem de-a face cu un neoliberalism de o extremă violenţă, care va trebui integrat în Constituţia Europeană sub forma unui pact bugetar – fără a face caz de opinia publică europeană (prea slabă pentru a rezista).
Aceste patru componente ale merkiavelismului – legătura dintre suveranitate şi leadership-ul construcţiei europene, arta tergiversării ca strategie de punere la pas, primatul acordat scadenţelor electorale şi, în fine, cultura germană a stabilităţii – se confortează unele pe altele şi constituie nucleul dur al Europei germane. Şi găsim chiar la Merkel o paralelă cu ceea ce Machiavelli numeşte „necessita”, această situaţie de urgenţă în faţa căreia Prinţul trebuie să fie capabil să reacţioneze: Germania ca un „amabil hegemon”, poziţie atât de lăudată de Thomas Schmid, director al cotidianului „Die Welt”, se vede constrânsă să aşeze ceea ce rezultă dintr-un pericol deasupra a ceea ce este interzis de legi. Pentru a extinde la toată Europa, şi de o manieră constrângătoare, politica de austeritate a Germaniei, normele democratice pot, potrivit lui Merkiavel, să fie flexibilizate sau chiar deformate. E adevărat, se asistă azi la emergenţa unui front de opoziţie constituit de toţi cei care cred că avansul rapid al europenizării pune în pericol drepturile Parlamentului german şi că este contrar legii fundamentale, echivalentul Constituţirei. Dar, abilă în manevre, Merkel reuşeşte să instrumentalizeze aceste bastioane ale rezistenţei integrându-le în politica sa de domesticire prin tărăgănare. O dată în plus, ea câştigă pe două fronturi: mai întâi putere în Europa şi, totodată, popularitate în interior, culegând favorurile alegătorilor germani. S-ar putea ca metoda Merkel să-şi atingă limitele puţin câte puţin, căci trebuie recunoscut că politica germană de austeritate nu a înregistrat niciun succes pentru moment. Dimpotrivă: criza îndatorării ameninţă acum şi Spania, Italia şi, poate curând, şi Franţa. Săracii devin tot mai săraci, clasele mijlocii sunt ameninţate cu declasarea şi încă nu se vede capătul tunelului. În acest caz, puterea ar putea conduce la emergenţa unei contra-puteri, cu atât mai mult cu cât Merkel a pierdut unul dintre cei mai solizi aliaţi în persoana lui Nicolas Sarkozy. După ce Hollande a preluat puterea, echilibrele s-au schimbat. Reprezentanţii ţărilor îndatorate ar putea să se regrupeze cu promotorii Europei la Bruxelles şi la Frankfurt pentru a pune pe picioare o alternativă la politica de austeritate a cancelarei germane, adesea foarte populistă şi axată mai ales doar pe interesele germane şi motivată de teama de inflaţie, şi să regândească astfel funcţia BCE pentru ca ea să se caleze în principal pe politica de creştere a Băncii Centrale Americane. Un alt scenariu este de asemenea posibil: s-ar putea asista la un duel între Angela Merkiavel, europeana ezitantă, şi Peer Steinbruck, candidatul SPD la postul de cancelar în 2013, un pasionat de şah, care şi-a descoperit o vocaţie de Willy Brandt pe plan european. Dacă formula câştigătoare a acestuia din urmă era „schimbare prin apropiere” (între Est şi Vest), formula lui Steinbruck ar putea fi: mai multă libertate, mai multă securitate socială şi mai multă democraţie – prin intermediul Europei. Am putea asista atunci la o supralicitare a celor doi proeuropeni. Fie Peer Steinbruck ajunge s-o facă mat pe Merkiavel la nivel european;fie Merkiavel câştigă întrucât a descoperit importanţa strategică a ideii europene şi se va converti în fondatoare a Statelor Unite ale Europei. Într-un fel sau în altul, Germania se confruntă cu marea problemă a Europei: a fi sau a nu fi. Ea a devenit prea puternică pentru a putea să plătească luxul de a nu lua decizii”.
În încheiere, trebuie semnalat că autorul studiului din „Le Monde” – Ulrich Beck – a scris şi foarte importante volume pe această temă – „Europa germană”, de pildă – şi că predă economia la London School of Economist şi la Harvard – SUA (Ulrich Beck preda sociologia, de fapt).
Dumitru ConstantinsursA: cotidianul.ro