Prin 2001-2002, în atmosfera liniştită a cramelor din locuinţa sa de la Ludwigschaffen, Kohl şi-a înregistrat amintirile pe magnetofon. Jurnalistul şi scriitorul Heribert Schwan trebuia să redacteze şi să stilizeze manuscrisele cancelarului. În discuţiile pe care le purta cu Schwan, Helmut Kohl avea obiceiul să strecoare comentarii puţin amabile, uneori chiar acide la adresa foştilor săi colegi de partid (şi a unor ,,amici”, precum Gorbaciov, pe care Helmut Kohl îl numea ,,un loser” – un perdant).
Pe parcursul acestor întrevederi, el repeta mereu: ,,Chestia asta nu trebuie scrisă”, însă Heribert nota cu scrupulozitate tot ceea ce povestea Helmut Kohl. În cele din urmă, acesta a simţit că Schwan nu îi mai inspira încredere şi, nedorind, sub nici o formă, să aducă prejudicii de imagine partidului său, a blocat publicarea scrierilor. Ca urmare, Schwan a fost obligat să restituie cele 200 de casete, conţinînd 630 de ore de înregistrări. Numai că, înainte de a le preda, Schwan a copiat conţinutul acestora, pe care, după cum se vede, l-a şi publicat.
Esenţa acestor publicaţii nu constă în senzaţionalul secretelor divulgate – ele nu dezvăluie nimic nou pe plan politic. Dar acolo se regăseşte altceva: e vorba de aspecte extrem de dezagreabile referitoare la foştii săi colegi, revelate nu de un ins oarecare, ci de un om de Stat, care a înfăptuit procesul de reunificare a ţării. Iar comentariile acestea sînt exprimate de el însuşi, nu sînt nişte simple clevetiri ce pot fi uşor demontate, aşa cum precizează site-ul stringer-news.com.
Iar aspectele sensibile din aceste amintiri – Helmut Kohl scrie că Angela Merkel era prost crescută, nu ştia să folosească tacîmurile corect, încerca să ia mîncarea din farfurie cu degetele – au fost publicate nu doar în Germania, ci şi în ţări mult mai îndepărtate. Dar ceea ce e mai important, pentru un anumit motiv, nu este aproape deloc revelat, atunci cînd Helmut Kohl afirmă fără ocoliş că ,,protejata” sa lucra cu Serviciile Secrete ale SUA. Cea care avea să ocupe funcţia de cancelar german făcea speculă cu afine în vremea în care făcea parte din ,,Mişcarea tineretului german liber”.
În RDG, aşa-numita ,,Asociaţie pentru negoţul cu fructe şi legume” cumpăra marfa de la particulari cu 4 mărci kilogramul. Şi o revindea imediat pentru 2 mărci, asta, întrucît comercializarea de afine beneficia de subvenţii de la Stat, ceea ce îi permitea să vîndă marfa cu amănuntul mai ieftin decît preţul de achiziţie. Înţelegînd foarte curînd legile vieţii, Angela Merkel preda kilogramul de afine cu 4 mărci, apoi, imediat, revenea să cumpere acelaşi kilogram cu 2 mărci… şi aşa mai departe. Concomitent, însă, cu inima uşoară, ea îi înfiera pe concetăţenii săi, la şedinţele de Komsomol, pentru faptul că practicau astfel de metode.
Totuşi, modul în care ea şi-a construit cariera politică este cu mult mai semnificativ. În 1986, cînd avea 35 de ani, Angela Merkel se înscrie în mişcarea est-germană ,,Deşteptarea democratică”. De atunci şi, practic, pînă la alegerile care vor aduce victoria creştin-democraţilor în Germania reunificată, ea nu va înceta să-i critice pe aceştia cu mînie proletară. Dar, de îndată ce a început să se simtă în aer parfumul victoriei creştin-democraţilor, fără să mai zăbovească, Angela Merkel a intrat în rîndurile lor, reuşind să ocupe un post de deputat în Bundestagul Germaniei deja reunite.
Se spune că ea a fost ,,extrasă” din partidul ,,Deşteptarea democratică”, o formaţiune devenită, din acel moment, fără viitor, la recomandarea specială a ministrului federal Lothar De Maizière. Acesta o numeşte secretar de presă. În această calitate, ea va juca un rol activ în cadrul convorbirilor 2+4, care aveau să pună capăt acordurilor cvadripartite cu privire la statutul Berlinului şi controlul acestuia de către aliaţi.
La fel, ea va lua parte şi la discuţiile referitoare la reunificarea Germaniei, conduse, de la Washington, de Condoleezza Rice. Ca urmare, Angela Merkel lansează, de îndată, procesul de integrare a RDG în economia de piaţă şi în zona mărcii germane. În acel moment, partenerul ei de viaţă oficial, Joachim Sauer, este angajat de societatea americană ,,Biosym Technology” şi petrece un an întreg la San Diego, în laboratoarele acestei firme, care era afiliată Pentagonului. Este imposibil de verificat cu ce activităţi se ocupa, în mod concret, şi de ce fel de formare a beneficiat el acolo. În orice caz, Sauer avea să devină, după aceea, expert al societăţii ,,Accelrys”, cu sediul tot în San Diego, şi afiliată tot Pentagonului…
Şi, dintr-odată, izbucneşte scandalul! De Maizière este acuzat de colaborare cu STASI, Serviciile de Securitate est-germane. Ce face, în acest moment, protejata lui? Ea îl denunţă, public, pe protectorul său! După care, fără întîrziere, se instalează în postul de vicepreşedintă a CDU (Partidul Creştin-Democrat). Trecînd de la favorurile lui De Maizière la cele ale lui Helmut Kohl, Angela Merkel ocupă, pe rînd, funcţii importante în guvern, conducînd, îndeosebi, organismele federale cu responsabilităţi în domeniul femeilor şi tineretului, precum în domeniul ecologiei.
Extaziat de performanţele ei, Helmut Kohl o numea ,,puiul meu”, ,,fetiţia mea”. Imediat, jurnaliştii cîrcotaşi i-au aplicat acestei femei hiperactive eticheta de ,,fetiţa lui Helmut Kohl”, sugerînd prin aceasta ceea ce este lesne de înţeles. Şi, de aici, au început să pornească, din toate părţile, bîrfele despre existenţa unei legături amoroase dintre cei doi.
Trebuie să recunoaştem că erau destule temeiuri în acest sens: fie ,,fetiţa” era adusă acasă cu un elicopter militar, bineînţeles, cu cheltuieli din banul public, fie era zărită călătorind, ca unică pasageră, într-un convoi de maşini oficiale. Cînd jurnaliştii au fost informaţi despre zborurile ei gratuite cu elicopterul, a izbucnit un adevărat scandal. Helmut Kohl a salvat-o pe ,,fetiţa” lui de dezonoare, preluînd întreaga responsabilitate asupra sa: ,,Da, folosea elicopterul, dar eu eram la curent cu acest lucru; avea aprobarea mea”.
În 1998, CDU pierde alegerile. La ceva timp după aceea apare, în ziarul ,,Frankfurter Algemeine Zeitung”, un articol semnat de Angela Merkel. Dar nu conţinea nici o referire la calităţile deosebite de politician ale lui Helmut Kohl, care fuseseră, recent, negate de alegătorii lui. ,,Fetiţa” cere demisia protectorului său din funcţia de lider al creştin-democraţilor, pentru că ,,nu stăpîneşte schimbările specifice acestei epoci”. Aşadar, Helmut Kohl demisionează.
Şi iat-o pe Angela Merkel, ,,însetată de dreptate”, luîndu-i locul. Ceea ce s-a petrecut apoi o ştim cu toţii: doamna Merkel, azvîrlindu-şi peste bord toţi protectorii, preia conducerea Statului. Acum, ,,puiuţul” e acoperit de ditamai penele… Angela Merkel este susţinută de două puternice corporaţii din domeniul mass-media. Prima este grupul Springer – 180 de publicaţii, între care se numără ,,Bild” şi ,,Die Welt”. Jurnaliştii holdingului trebuie să semneze un acord special, prin care se angajează să lucreze pentru întărirea relaţiilor transatlantice şi pentru apărarea statului Israel. Celălalt grup media este al prietenei (şi amantei?) sale Liza Mohn, directoare a mega-grupului european Bertelsmann (de care aparţin holdingul RTL, Prisma, Random House etc.). Doamna Mohn ocupă, de asemenea, postul de vicepreşedintă a Fundaţiei Bertelsmann, promotorul atlantismului în Europa.
În cartea sa, Helmut Kohl critică politica europeană a Angelei Merkel şi subliniază că, în general, ea nu se regăseşte mai deloc în acest cadru: ,,Îţi vine să te cruceşti văzînd prostiile pe care le face”. Este, ea, cu adevărat lipsită de inteligenţă? Ce interese apără? Lucrurile stau astfel: clanul Bush îl trimite la Merkel pe un anume Jeffrey Gedmin, care lucra pentru American Enterprise Institue (AEI), sub conducerea lui Richard Perle şi Dick Cheney. Acesta susţinea intens crearea monedei Euro, la paritatea, iniţială, de 1 dolar >1 euro. În cadrul AEI, el conducea proiectul ,,Noii iniţiative atlantice”, reunindu-i pe cei mai influenţi generali şi politicieni care dovedeau simpatii pentru SUA.
În acelaşi timp, el activa în proiectul PNAC (Projet for a New American Century) şi redacta un capitol întreg referitor la programul european adresat neo-conservatorilor din Statele Unite. În această activitate, el demonstrează că Uniunea Europeană trebuie să rămînă sub controlul NATO, înăbuşind, din acest motiv, orice veleitate de independenţă a europenilor. În cele din urmă, Gedmin devine administrator al CCD (Council for a Community of Democracies), care militează pentru ca ONU să funcţioneze pe două niveluri, sub supervizarea Institutului Aspen, din Berlin, ,,centru nevralgic” al industriilor americano-germane.
În consecinţă, el refuză iniţiativa amicului său John Bolton, care îi propune să devină vicepreşedinte al Comisiei SUA la ONU, pentru a se consacra exclusiv activităţilor Angelei Merkel. S-ar putea pune aici punctul final, dacă nu am adăuga o mică informaţie despre felul în care şi-a construit relaţiile Angela Merkel şi, mai ales, care sînt yankeii influenţi care au sprijinit-o în acest sens.
În Memoriile sale, Helmut Kohl nu nominalizează pe nimeni, limitîndu-se la aluzii făcute pe jumătate. În 2003, Departamentul de Stat al SUA le încredinţează lui Jeffrey Gedmin şi Craig Kennedy un amplu program de ,,diplomaţie socială”, sau, altfel spus, de propagandă, care să includă cumpărarea de jurnalişti şi păstrarea unei ,,continuităţi” în opinia publică din Europa Occidentală. Acest lucru s-a produs atunci cînd cancelarul Schröder a luat poziţie împotriva intervenţiei anglo-saxone în Irak. În acel moment, Merkel a declanşat un atac puternic împotriva doctrinei Chirac-Schröder cu privire la independenţa Europei, ea exprimîndu-şi susţinerea pentru Statele Unite, precum şi sprijinul faţă de trupele din Afganistan şi Irak.
Acest articol (scris de Angela Merkel) este publicat nu în Germania, ci în ,,Washington Post”. În mai 2004, Merkel impune alegerea, în funcţia de preşedinte al Republicii Federale Germane, a bancherului Horst Köhler, principalul personaj care a redactat Acordurile de la Maastricht, un creator al monedei euro, dar care, de asemenea, a fost preşedintele Băncii Mondiale, apoi director-general al FMI.
Imediat după aceea, Merkel va întreprinde campania Anti-Islam. Pe parcursul întregii campanii electorale din 2005, Angela Merkel va insista pe creşterea şomajului şi pe incapacitatea social-democraţilor de a stăpîni fenomenul. Datorită acestei intervenţii, CDU obţine 21% în sondajele de opinie. În acest timp, consilierul ei, Jeffrey Gedmin, îi adresează o Scrisoare Deschisă, publicată în ,,Die Welt”. Criticînd modelul economic german, el adaugă: ,,Înainte de a continua dezvoltarea pe mai departe a ţării, trebuie să obţineţi o victorie intelectuală asupra nostalgiilor germane, încă tributare trecutului. Dacă Sarkozy vine în locul lui Chirac, Franţa va putea beneficia de un progres economic. Ar fi păcat dacă Germania va continua să regreseze”.
După aceasta, Angela Merkel îl promovează pe unul dintre consilierii săi, Paul Kirchhof, în echipa proiectului ,,Iniţiativa pentru o nouă economie socială de piaţă”. Totodată, anunţă anularea impozitului aplicat proporţional: impozitul va deveni identic atît pentru cei ce trăiesc în lux, cît şi pentru cei ce duc un trai modest. În urma acestei strategii, CDU obţine 35% din voturi la alegeri, iar SPD (social-democraţii) – 34%. Nemţii nu îl vor nici pe Schröder, nu o vor nici pe Merkel. După negocieri extrem de dure, cele două partide formează o coaliţie: Angela Merkel ocupă funcţia de cancelar, dar jumătate din portofolii revin opozanţilor.
Atunci, Merkel începe să modifice politica externă a lui Schröder, care pledează în favoarea echilibrării relaţiilor cu Moscova şi a reducerii influenţei exercitate de Londra şi Washington. Asta, în timp ce Angela Merkel mizează pe regimurile pro-americane din Europa Centrală şi din ţările Baltice, ale căror guverne sînt profund ostile Rusiei. Cu toate acestea, majoritatea întreprinzătorilor se declară împotriva unei asemenea poziţii. Mai mult, Angela Merkel apărea direct legată de modificările aduse Constituţiei de către Schröder, care interzic participarea militarilor germani în operaţiunile din afara frontierelor, pentru menţinerea păcii.
Dar Angela Merkel schimbă doctrina militară, îi pune pe militarii germani la dispoziţia NATO, şi nu a ONU. Ea trimite contingente importante în Africa, în Kosovo şi în Afganistan, dar şi în Liban, pentru sprijinirea Israelului (după care mii de militari îi vor scrie că ei au intrat în rîndurile Bundeswehr pentru a-şi apăra ţara lor, nu Israelul).
Şi, pentru că am amintit de peripeţiile scandaloase ale carierei doamnei cancelar, e momentul să vorbim şi de viaţa ei privată. Oficial, Angela Merkel este căsătorită cu Joachim Sauer. De care prima soţie a divorţat pentru că l-a găsit în pat cu un bărbat. Nevasta fostului cancelar Schröder, Doris Schröder-Köpf, a declarat cît se poate de deschis: ,,Viaţa privată a Angelei Merkel nu corespunde formatului întîlnit la majoritatea femeilor”. Pe baza acestei afirmaţii, presa germană a început să bîrfească şi să lanseze comentarii picante, de genul: ,,Ce cuplu minunat: pederastul Sauer şi lesbiana Merkel!”. Să reţinem, însă, faptul că astfel de remarci nu au făcut, niciodată, obiectul unor procese în instanţă.
Sursa: Comisarul.ro