Mediocritas. Ceea ce pentru cei vechi era evident o virtute s-a transformat pentru cei moderni într-un defect

Pentru latini, mediocritas era o virtute. Etimologic, mediocritatea era calitatea celui capabil de discernământ, adică în stare să menţină dreapta măsură în gândire şi faptă. Doar ulterior, în limbile având rădăcina în latină sau împrumutând din aceasta, mediocritatea se va traduce prin nesatisfăcător, de mâna a doua, acceptabil la limită. Un mediocru este, în asemenea înţeles, cineva pe care nu te poţi baza, a cărui muncă ridică semne de întrebare, faianţa pusă de el căzând la scurt timp sau bujia schimbată la maşină trebuind repusă. Cum ar fi spus Ţuţea, referindu-se mai cu seamă la români, mediocritatea este celălalt nume al aflării în treabă ca metodă de lucru. Nu doar persoanele luate în parte, ci inclusiv rezultatele mai multora la un loc pot fi mediocre: de la un vin prost prelucrat şi până la o clădire anapoda proiectată şi construită în consecinţă, de la un proiect de lege, lăsând prea mult loc la interpretări, la performanţa inegală a echipei de fotbal. Pe scurt, ceea ce pentru cei vechi era evident o virtute s-a transformat pentru cei moderni într-un defect. Mai mult, mediocritatea nu doar descrie o situaţie dată, ci devine acuză. A spune despre cineva că este mediocru poate însemna că îl acuzi, printre altele, de incompetenţă, de slabă pregătire profesională, chiar de şarlatanie sau minciună, pretinzând calităţi pe care, iată, nu le probează.

Şi totuşi. Să ne întoarcem la sensul din vechime şi să recuperăm acea mediocritate pozitivă din care, în fapt, am avea atâta de învăţat.

Întrebat de studenţii mei care ar fi diferenţa profundă, dincolo de parcursul istoric sau de cultură, dintre noi şi alţii, precum nemţii, am răspuns că Germania, altfel decât România, are destui oameni care îşi fac bine meseria. De la cel care lucrează în fabrica de motoare Mercedes din Bad Canstatt şi până la proiectantul din uzinele Würth, de la pescarul din Marea Baltică la administratorul de hotel, de la instalator la tâmplar, de la arhitect la fierar, de la producătorul de bere la măcelar – în orice domeniu, complex sau simplu, se menţin standarde minime de calitate. Nu se coboară sub ele, ci efortul constă în ridicarea lor prin îmbunătăţiri, facilităţi şi resurse. Simplu spus, plusvaloarea tehnică şi umană din fiecare produs german explică succesul la export, cum am văzut în aceşti ani de criză pentru alte economii, timp în care Guvernul federal şi Land-urile au avut încasări istorice la buget. Inclusiv mediul academic profită de mediocritatea bine înţeleasă: regulile muncii intelectuale nu sunt negociate şi nici performanţa ignorată. Abia doar masa critică a celor care mânuiesc cinstit aparatul intelectual permite naşterea adevăraţilor maeştri capabili să înnoiască orizontul de cunoaştere şi care nu sunt obligaţi, ca la noi, să o ia mereu de la început.

În sensul deja stabilit, am putea spune că România de azi are nevoie urgentă de mediocri. Adică de oameni care îşi onorează locul la maxim, care fac ceea ce ştiu mai bine, care duc la capăt ceea ce încep, care investesc în lucrurile minţii şi al mâinilor lor un interes permanent, remunerat ca atare. Societatea noastră suferă de constatarea „merge şi aşa”, dublată de formula cinismului cotidian „ca la noi, la nimenea”. De aici ne vin două atitudini contradictorii şi complementare deopotrivă. Pe de o parte, lipsa performanţei generale este subliniată de nerecunoaşterea celor care, totuşi, sunt performanţi în mod personal, „stricând” obiceiul locului. De unde plăcerea, unică printre popoare, de a murdări pe cei buni dintre noi, de a le găsi defecte. Pe de altă parte, la polul opus, tot lumea noastră românească mai pătimeşte, în acelaşi registru compensatoriu, din cauza excelenţelor umflate. De pildă, un onest profesor chirurg care realizează transplanturi, la ordinea zilei în Occident, ajunge la noi să fie ridicat pe un soclu ridicol de înalt în raport cu valoarea reală a muncii sale. La fel, un fost politruc este gratulat cu formule gen „mare cărturar” sau „minte vizionară”. Iată de ce, una peste alta, între prea puţin şi prea mult, avem nevoie de moderaţie, de mediocritas.

Radu Preda
sursA: adevarul.ro