Cum-necum, reuşesc să fie o prezenţă în prim-planul opiniei publice şi să dea impresia că sunt vocea majorităţii, glasul binelui absolut. Ba nu, mă scuzaţi, „absolut” nu e tocmai cel mai potrivit cuvânt în acest context postmodern. Împânzind presa şi secţiunile de comentarii ale publicaţiilor online, aceşti „komissari” de tip sovietic sunt puşi pe linşaje.
Titus Corlăţean, ministrul de externe al României, ştia de existenţa acestei secte a Martorilor lui Political Correctness când a ales să ţină un discurs la conferinţa Alianţei Familiilor din România. Se întâmpla la sfârşitul lunii aprilie 2013, iar nişte jurnalişti mereu pe fază au aflat acum câteva zile de evenimentul cu pricina. Pe scurt, ministrul a citat un pasaj din Biblie, din capitolul 1 al Epistolei către Romani a Apostolului Pavel. A urmat un discurs despre perspectiva contemporană asupra homosexualităţii în contrast cu perspectiva biblică. Concluziile, pe cât de evidente pe atât de scandaloase pentru Martorii lui Political Correctness, catalogau homosexualitatea ca păcat şi denunţau ostracizarea de care au parte persoanele ce refuză să adopte opinia impusă în acest domeniu.
Deşi ştia că „e destul de greu sa mergi impotriva unui «val» care s-a creat”, cred că Titus Corlăţean nu se aştepta să devină ţinta indignaţilor cu argumente contrafăcute. Cu siguranţă nu cred că se aştepta ca „părerologii” de serviciu să-i ceară demisia pentru vina de a fi citat din Biblie.
Titus Corlăţean spune adevărul din perspectivă creştină, nu cere discriminarea cuiva, nu propune persecuţia nimănui. El îndeamnă la un lucru cât se poate de normal pentru orice creştin: o viaţă trăită după normele moral-creştine. Dincolo de atâtea exemple negative ale unor aşa-zişi creştini, trebuie să înţelegem că viaţa trăită după normele moral-creştine pesupune deja toleranţa (pe care ministrul de externe este acuzat că o condamnă), dar în niciun caz nu prespune numirea păcatului virtute.
Scriam în 2010 un articol intitulat „Despre pericolul de a fi creştin în Europa”. Nu-mi face nicio plăcere să constat câtă dreptate am avut. Un alt articolamintea recent de situaţia din primele secole ale creştinismului, atât de asemănătoare cu prezentul: „(…) jertfiţi şi voi zeilor de ochii lumii, şi treaba voastră cum vă rugaţi în taină, la voi acasă. Ni se cere exact la fel: puteţi fi creştini, dar să nu ziceţi că aia e păcat, să nu arboraţi însemnele voastre de credinţă, să nu-i învăţaţi pe copii credinţa voastră. În rest, credeţi ce vreţi, acolo, la voi în camere, în catacombe.” În opinia Martorilor lui Political Correctness, dacă eşti creştin nu ai dreptul să ocupi o funcţie publică. Nu ai voie să ai aceeaşi părere ca majoritatea creştină a ţării pe care o reprezinţi, ci eşti obligat să iei la remestecat ciorba fără gust a altora.
Lui Titus Corlăţean i se cere demisia pentru un delict de opinie. Argumente nu sunt, în afară de acela că nu este în pas cu spiritul vremii. Lăsând la o parte simpatiile şi partizanatele politice, românii care mai cred în importanţa valorilor moral-creştine în viaţa publică ar face bine să-şi exprime susţinerea faţă de ministrul de externe. Dacă un ministru ajunge să fie demis, la presiunea presei, pentru convingerile sale creştine, avem toate motivele să ne temem pentru libertatea noastră de conştiinţă, de opinie şi de expresie.
După discursul de la conferinţa Alianţei Familiilor din România, comparat cu o predică, unii comentatori l-au bănuit pe Titus Corlăţean că ar face parte dintr-o sectă. Da, probabil că Titus Corlăţean face parte dintr-o sectă. Din rara şi hulita sectă a bunului-simţ şi a curajului creştin.
***
Addendum
Apologeţii homosexualităţii nu vor toleranţă. Toleranţa presupune că există o abatere de la normă, un comportament care trebuie tolerat. Ei sunt supăraţi pe eticheta de „păcătoşi”, ajungându-se altfel, ca în cazul de faţă, la situaţii în care majoritatea creştină nu are dreptul să-şi afirme propriile convingeri.
Aici trebuie să ţinem cont de două aspecte. Primul se referă lipsa de argumente a celor care susţin că homosexualitatea e o culme a normalităţii. Adică argumente există (dacă nu e genetica, e mediul intrauterin; nu e o alegere, deşi numărul foştilor homosexuali deveniţi heterosexuali îl depăşeşte pe cel al homosexualilor), dar ele sunt lipsite de apărare în faţa unor întrebări care exprimă preocuparea pentru consecinţele ulterioare. Poate cea mai mare găselniţă a apologeţilor homosexualităţii este aşezarea orientării sexuale în rând cu rasa, naţionalitatea şi genul. Oricât de inteligentă ar fi această manevră, ea nu are niciun suport logic. În final, dacă nu vrei să înţelegi, eşti considerat un sălbatic habotnic din Evul Mediu, un homofob odios (chiar dacă nu manifeşti nici teamă, nici ură faţă de homosexuali, şi nici nu vrei să îi excluzi din societate).
Al doilea aspect se referă la convingerea Martorilor lui Political Correctness că religia este o chestiune demnă doar de spaţiul privat al propriei locuinţe. Conform acestora, creştinismul nu are niciun cuvânt de spus în lumea contemporană şi niciun argument care porneşte de la credinţă nu poate fi adus în discuţia despre homosexuali. Totuşi, inevitabil, problema se raportează la un sistem moral. Este „bine” să ai anumite opinii, este „rău” să vorbeşti ca Titus Corlăţean. Dar orice sistem moral trebuie să aibă un punct de referinţă, altfel binele şi răul vor migra în funcţie de cum bate vântul. În creştinismul care a clădit Europa, care a modelat spiritul uman în ultimele două milenii, sistemul moral este ancorat în Divinitate. În contextul actual, din care Dumnezeu este exclus, omul este punctul central. Omul, această adunătură de atomi evoluată din nimic (zic ei), poate decide ce e bine şi ce e rău. Iar acum a decis: este bine să întreţii relaţii sexuale anale şi orale cu partenerii de acelaşi gen. Nimicul evoluat are o valoare intrinsecă şi poate genera un sistem moral? Este absurd! După toate nenorocirile istoriei, mai putem spune că glasul raţiunii umane este în măsură să facă judecata supremă între bine şi rău, fără niciun alt reper? De ce ne-am supune unei astfel de judecăţi şi nu sistemului moral al creştinismului?
Desigur, există şi cazuri penibil-amuzante de atei sau agnostici care argumentează cu citate din Biblie. „Iisus, personajul principal al creştinismului, nu a criticat niciodată homosexualii”, spunea cineva într-un context de domeniul absurdului. Da, Iisus şi-a manifestat dragostea şi iertarea faţă de toţi păcătoşii, dar în acelaşi timp le-a dat un îndemn lipsit de echivoc: „De acum să nu mai păcătuieşti.” De bună seamă că aşa ar trebui să procedeze toţi creştinii, lucru mai greu de făcut când obiectul iertării este transformat peste noapte într-o virtute.
sursa: ZIUA de Vest
autor: FLORIN PUSCAS