Manele pentru lumea bună (sau Plimbarea lui Andrei Pleşu, cu arma în spate)

Din când în când, tot mai adesea, Andrei Pleşu „le comite”, semn că îngerii nu-i mai veghează pixul. Vor fi îmbătrânit îngerii, va fi îmbătrânit şi Andrei Pleşu?… Păcatul cu gândul-întrupat în unele texte ale sale pe care „lumea bună” le înghite pe nemestecate, cu o religiozitate pe care nicicând nu i-o stârneşte credinţa în Dumnezeu – mi se arată cam de neiertat, tocmai fiindcă dilematicul îşi ignoră poziţia publică şi, prin ea, influenţa. Căci una e să rosteşti platitudini periculoase, tu, Andrei Pleşu – creştin declarat, fost discipol al lui Noica, fost ministru al culturii, al afacerilor externe, fost consilier prezidenţial, om cu „operă” – şi cu totul alta este dacă respectivele ieftinături agresive sunt debitate în agora de un individ fără notorietate. Ba mai mult, ultimul, chiar dacă afirmă generos, răspicat şi argumentat contrariul, nu are spor dinaintea cunoscutului condeier care- trebuie spus – adaugă scriiturii meşteşugite şi lejerul farmec al discursului oral.

În cazul său, noblesse oblige dă tot mai slabe roade cel puţin din pricina unei serioase şi, din păcate, irecuperabile tare care, pe un lucid, l-ar îndemna la rezerve: experienţa limitată a acestui bărbăţel de elită – am mai spus-o-, aparţinând acelei specii de erudiţi „româneşti” care, puşi pe o saltea pneumatică într-o piscină de hotel, naufragiază şi pier. Iar dovada că „Le style c’est l’homme même” o aduce chiar el, mărturisind: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac şi cîrnaţii de Pleşcoi, bu­foneriile crude, brânzeturile răs­coapte, cheful, hetaira, romanţa. Sunt, hélas, lacom, echivoc, uşor de atras spre lejerităţi de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, «reţeta» mea existenţială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine- atribuindu-mi perfecţiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, şi-a creat un interlocutor fals şi nu am de gând să încurajez o asemenea anomalie”.

După o astfel de enumerare „păcătoasă” te-ai aştepta ca omul să continue cu celelalte fireşti primejdii de „intelectual-practicant”, conturând – pe plai mioritic- un destin care, vag, poate aminti de Malraux, Saint Exupery, Romain Gary sau Neagu Djuvara. Căci vremurile permit. Nu. În afara bibliotecii, anvergura căutării Celui se Sus se reduce pentru Andrei Pleşu cam la perimetrul în care, stând în fotoliu, poate vedea ceva ori apuca ceva. Cu gura, cu mâna. Iar „primejdiile destinului” său, aflându-se în zona bucătăriei, birtului, oricum, pe asfalt, nu au cum genera experienţele, pe care, filtrate şi prezentate măiestrit, citiorul le aşteaptă de la scriitor (cum recomanda Emil Cioran).

Nimic condamnabil, ar putea spune un „avocat” grăbit, subliniind modestia personajului care, iată, este sincer şi nu vrea să-şi înşele publicul, pozând în model şi învăţător. Ei bine, „consumatorul” se află în faţa unei flagrante probe de ipocrizie: cea a notoriului care- cu burta plină şi cu „cu pieptul gol”, declarând deschis că „ăsta sunt” şi „atâta sunt”-, va fi adulat în plus, fraternizând, prin banalităţi, cu masa cititorilor săi, înaintea cărora îşi consolidează astfel poziţia de primum inter pares. Implicit, pe cea de învăţător. Trucul „electoral” e simplu şi motivaţia, deopotrivă: din când în când şi „lumea bună” are nevoie de manelele sale, în tiraje încurajatoare.

Cu toate astea, dacă Andrei Pleşu nu ar avea constante tresăriri publice împotriva ecologiei şi eco­logiştilor, luând în zeflemea, la grămadă – ca toţi băr­băţeii de elită -, îngrijorările şi avertizările acesto­ra, nu aş scrie aceste rânduri. Lăsând pe altă­dată disecţia acestui fel de scrieri – ce umbresc pro­ducţiile Andreei Marin şi ale Răduleascăi, mă rezum la pilda recentei poziţii pe care Andrei Pleşu şi-a asumat-o, semnând „Despre tigru”, în Dilema veche.

Nu demult, prin neglijenţa îngrjitorului, un tigru a scăpat din cuştile zoo de la Sibiu şi a fost împuşcat. Dezaprobarea publică a nepriceperii şi pripei cu care a fost tratat „cazul” a beneficiat de contraatacul dilematicului (putea să tacă, dar nu a rezistat): „Opinia publică a fost indignată mai ales de bestialitatea celui care, atacat de tigru (…), a tras în el cu un glonţ adevărat şi l-a omorît. «Atîta ştiţi să faceţi: să trageţi!» – a răsunat protestul unui muzician iubitor de natură. În ce mă priveşte, sunt de altă părere. Bine că măcar insul a ştiut să tragă!”.

Ei bine, şi eu sunt de altă părere al cărei adevăr l-ar fi decelat Andrei Pleşu, doar dacă ar fi trăit şi altfel de primejdii decât cele din bucătărie. Aşadar, să fie clar: omul nu a fost „atacat de tigru”, ci „s-a băgat” la tigru spre a-l ucide. Adevărul este deci exact pe dos: tigrul a fost cel atacat. Căci e greu de presupus că, dintre toţi plimbăreţii, animalul să-l fi ales pentru prânz tocmai pe cel cu puşcă.

Fireşte, logica mea cade în cazul în care, precum în vestul sălbatic, sibienii ies la plimbare cu arma în spate. Fapt puţin probabil pentru locuitorii unei capitale culturale europene.

Autor: NICOLAE R DĂRĂMUŞ
sursa: jurnalul.ro