Ne întoarcem de unde n-am plecat în 1989 sau chiar mai rău decât atât, scriam săptămâna trecută. Ce se întâmplă acum în Parlament readuce zgomotul şi furia ciocnirilor bezmetice, zbieretelor paralele, vânzolelii orbeşti de la începutul anului 1990. Două decenii de exerciţiu politic în libertate par să se fi scurs degeaba pentru România. Sau chiar mai rău: dacă în ’90 existau blocuri politico-ideologice care se băteau afişând totuşi nişte principii, acum n-a mai rămas decât încăierarea goală pentru putere, dezbrăcată de orice urmă de caracter sau convingere. Demagogia a atins cota de alertă roşie, numărul celor care susţin agresiv şi patetic sau cu seninătate lucruri în care nu cred, de care puţin le pasă, dar pe care le-au îmbrăţişat ieri în folos personal, te înspăimântă. Dl. Boc, de pildă, mi-a amintit de o mare companie producătoare de ţigări care susţinea, fiind hărţuită de fisc, că are un rol benefic în societate: omoară oamenii mai devreme, astfel încât statul plăteşte mai puţin pensii şi forţa de muncă se înnoieşte mai repede. Deci, distinşii tutunari încercau să convingă lumea că nu profitul îi interesează, ci sănătatea socială. Aşa şi dl. Boc, fără să clipească, încearcă să-i convingă pe cetăţeni, în special pensionari, că nu realegerea lui Băsescu îi determină toate actele, ci grija faţă de om.
Ce sentiment mai poţi încerca atunci în faţa unui exemplu de “mai rău decât înainte de ’89”, adică mai rău decât la comunişti? căci acest exemplu s-a produs ieri prin înfigerea d-lui Bogdan Olteanu în funcţia de viceguvernator al BNR. Într-un film de propagandă bolşevică din 1952, “Viaţa învinge”, marele actor George Vraca joacă rolul unui savant metalurg care creează un tip revoluţionar de cositor. Profesorul Olteanu (chiar aşa se numea protagonistul) discută cu secretarul de partid al fabricii, un tânăr de 20 şi ceva de ani. Dincolo de frazele tip ale propagandei, scena conţine ceva extraordinar: vigurosul puţoi de partid i se adresează savantului “la pertu”, cu o sfătoşenie de om bătrân: vezi-ţi tu de aliaje şi de parametri, că de rest ne ocupăm noi.
Decenii de-a rândul în România ultimul activist PCR cu caş la gură a fost superiorul profesionistului în orice domeniu, oricât de calificat ar fi fost acesta. Am trăit eu însumi aşa ceva. Prin anii ’80, la o adunare generală în institutul de cercetare în care lucram, a apărut un şmecheraş de 19-20 de anişori care a fost prezentat ca “tovarăşul îndrumător de la sectorul de partid”. Vreme de aproape o jumătate de ceas, viermuşul care purta costumul şi cravata ca pe un ghips din gât până-n picioare şi n-ar fi ştiut nici câte unghiuri drepte are un triunghi dreptunghic, a mustrat, a dojenit, a atras atenţia unei săli întregi de doctori în ştiinţe, ingineri de sistem, analişti programatori, fizicieni cum trebuie să se desfăşoare o activitate ştiinţifică. Îl ascultam cu toţii paralizaţi, fascinaţi de neruşinarea lui imbecilă şi senină, n-a scos nimeni un cuvânt. La sfârşit doar, am izbucnit în aplauze, câţiva mai tineri chiar am ridicat mâinile deasupra capului.
Nu putem vorbi de tehnocraţi înainte de 1989, pentru că experţii nu aveau putere, erau executanţi călăriţi de activişti şi biciuiţi cu termene heirupiste de predare. Ca să urce în sistem, specialistul era forţat să intre în partid şi uneori primea şi funcţii politice, dacă şi le dorea. Dar niciodată PCR nu s-a apucat să înlocuiască specialiştii cu activişti de meserie, cu atât mai puţin în funcţii cheie de execuţie. Această minimă raţiune responsabilă, care nu i-a părăsit pe comunişti, a fost aruncată cât colo de PNL şi comisiile parlamentare. Este încremenitor răspunsul d-lui Crin Antonescu, şeful de partid al d-lui Olteanu, la întrebarea în legătură cu competenţa în finanţe-bănci a unui om care, în cei 10 ani de când e în câmpul muncii, n-a fost decât politician, fiind avocat la bază: “Este problema sa”! Adică prezenţa în Consiliul de Administraţie al BNR a unui ins care habar n-are cât e nivelul la zi al dobânzii de politică monetară nu e problema d-lui Antonescu, nu e problema PNL, nu e problema Băncii Naţionale şi nici problema României, e problema personală a d-lui Olteanu.
Silit de procedură, Plenul (un fel de-a zice) Parlamentului a votat corect ieri: nu se putea amâna nici măcar cu o zi reînvestirea d-lui Isărescu pentru a da jos un nesimţit de unde s-a căţărat. Şi uite-aşa, dacă Doamne fereşte d-nii Isărescu şi Florin Georgescu ar fi indisponibili, ar trage leul de coadă în aceste vremuri crunte dl. viceguvernator Olteanu. Căci dl. Olteanu nu s-a dus să-şi probeze talentele în sectorul privat, nu mai era nici o problemă, căci acolo fiecare face ce crede că ştie, indiferent de pregătire, cu condiţia să-l convingă pe angajator. După ce a ridicat căpiţe de bani fiind în comisiile de privatizare CEC şi BCR (de la CEC a trebuit să plece în urma criticilor privind incompatibilitatea cel puţin morală care i-au fost aduse de dl… Crin Antonescu! Că tot vorbeam de demagogie…) iată-l din nou sugând vârtos la ţâţa statului. Altceva mai rău nu va izbuti să facă atâta vreme cât sunt acolo specialişti serioşi, în frunte cu Mugur Isărescu.
Dar coborârea nivelului civilizaţiei politice din România sub primitivismul anului 1989, reuşită de tânărul Olteanu şi cei care l-au pus, nu poate fi reparată de nimeni. După tot ce-am scris, imaginea care-mi rămâne pe creier este cea a d-lui Olteanu ridicându-se să fie aplaudat la încheierea votului din Parlament şi făcând cu ochiul.
Cristian Tudor POPESCU
sursa: gandul.info