Discipolul e fiul meu cel mare. Viaţa a făcut să ne revedem doar o dată pe an, în vacanţa de vară când, de la mii de kilometri, vine în ţară. Poartă cu el de fiecare dată lanseta, mulineta şi câteva linguriţe pentru păstrăv. Le poartă cu obstinaţie de pe când avea vreo şapte ani. Acum a trecut de optsprezece. Soseşte mereu în iulie – se ştie, luna cea mai zgârcită cu pescarii – şi pleacă mereu dezamăgit. Dar, spre lauda lui, nu se lasă, punând insuccesele sale halieutice în seama vântului, a ploii şi a altor duşmani neştiuţi ai pescarului.
Pe Bistriţa Aurie, unde eu sunt oarecum “de-al locului” el are o vorbă : “Tată, râul ăsta te cunoaşte numai pe tine”. Mă întristează spusa lui, dar îi dau dreptate fiindcă toamna primeşte mereu prin poştă fotografiile peştilor prinşi de mine, după plecarea sa. Acum însă, fără doar şi poate că va prinde. Îl va prinde. Păstrăvul “meu” este acolo, ştiu bine şi pe el îl aşteaptă.
De zeci de minute arunc bulboanei priviri pline de reproş sau, după caz, dau sfaturi şi aprob cu glas tare manevrele flăcăului. El e serios, atent şi, în ciuda timpului scurs din ziua începută sub promisiunea mea “Astăzi vei prinde!”, încă păstrează pe chip o încredere senină şi înduioşătoare. Lanseta mea, o veche telescopică Balzer-mini stă strânsă în rucsac. Sunt hotărât să nu o scot, rămânând numai ghid, sfătuitor şi ajutor la nevoie. Numai să fie la ce să-l ajut! – îmi spun amărât, căci râul se arată neînduplecat.
I-am povestit despre păstrăvul care pândeşte în acest loc şi văd bine cum argumentul meu – asemenea altora la fel de certe – i-a generat acea înverşunare tăcută şi optimistă care face din pescari, în general, nişte fiinţe de o inocentă şi ridicolă măreţie.
Dar, degeaba. Rotativa a brăzdat Dorna în tot felul: la fund, între ape, de-a latul, oblic, în amonte şi în aval. E drept că recuperările făcute de-a lungul unui trunchi de molid prăbuşit în curent nu mi s-au părut destul de adânci. Dar nu vreau să par savant: e la mijloc, ştiu, eterna senzaţie a dascălului că el ar face totul mai bine, “mai perfect”. “Uite, puiule, cam cum trebuie”- zic totuşi doct, lungindu-mi lanseta într-un târziu. Da, nu m-am abţinut, dar va fi numai o demonstraţie tehnică. O lansare şi basta.
Linguriţa mea zboară cu eleganţă, cade lângă buştean, se scufundă. Înfig varga în apă şi recuperez. Fluturele metalic bate pietrele enigmaticului cotlon fluid, vibrând cuminte şi – nu se putea altfel! – căpcăunul a ţinut să mă glorifice. A atacat hulpav rotativa, gata să-mi smulgă undiţa din mână. Inconfundabila împiedicare vie din adânc, înţeparea scurtă, elastică, două clipe legate ce fac din peşte, lansetă şi pescar un “tot” armonios, încordat şi crud. Dincolo de privirea mea este o zbatere năpraznică pe care doar vârful lansetei o trădează. Mulineta “cântă”. “Cânt” şi eu: “A luat-o!”. El era şi de data asta nu l-am mai iertat.
Facem fotografii pe rând, trecând peştele de la unul la altul. Zâmbesc trist, jenat că mi s-a întâmplat mie, la singura lansare, mândru oarecum de reuşita demonstraţiei. Aş fi fost tare fericit să îl prindă el şi, privindu-mi pruncul prin obiectivul foto, de la înălţimea celor 1,90 metri cât are acum răsună implacabil: “Vezi tată, râul ăsta te cunoaşte numai pe tine”.
A început să plouă somnoros peste optimismul meu şi peste păduri. Urcăm alţi kilometri de râu. Părăsim maşina grăbiţi după un “Aici!” pe care l-am decretat marţial, la vederea unei stânci în surplombă, umbrind şuvoiul. Este locul care îmi dăruieşte un păstrăv bun în fiecare an. Discipolul lansează lung, mulineta lucrează şi o virgulă alburie s-a înfiripat sub unde. S-a văzut numai din poziţia mea. Discipolul simte lovitura, tremurătura, şi înţeapă repetat, privindu-mă mirat că s-a întâmplat minunea. În ochi i s-a aprins cunoscutul amestec de triumf şi teamă că va scăpa peştele.
Peste câteva clipe îl fotografiez. Păstrăvul atârnă inert în triplul linguriţei. Nu este chiar monstrul din poveste, dar e unul bun, măricel. Îndărătul lui se află doar un zâmbet relaxat şi larg, de învingător. Şi, în timp ce potrivesc imaginea, descopăr cu uimire cum anii au trecut, viguroşi, în bărbatul tânăr din faţa mea. Declanşez o dată, de două ori, de trei ori, să fiu sigur, în vreme ce, ca la ruperea unei vrăji aud: “Acum plec liniştit şi-mi simt vacanţa împlinită”. Îl felicit, îl strâng în braţe bucuros de parcă ne-am regăsit scăpând dintr-o mare primejdie graţie bravurii. Leul din Nemeea să fi fost la picioarele noastre şi nu aş fi fost mai mândru de isprava lui.
Din când în când privesc fotografiile: straşnică dovadă că uneori viaţa e îngăduitoare şi lumea perfectă. Având ea, lumea, dimensiunea şi chipul unui păstrăv.
De la întâmplare anii au trecut, mulţi. Nu bănuiam atunci că acel păstrăv avea să fie ultimul lui păstrăv. Ultimul dus acasă. Fiindcă de atunci, de câte ori ieşim la pescuit, vraja fiind ruptă, el prinde. Stă ca pe ace până îl fotografiez cu “prada”, ţinând păstrăvul în palme ca pe un fulg de nea şi se repede să-l redea apei. Iar zâmbetul lui nu mai are de a face cu victoria, ci cu lumea. Şi cu cea a păstrăvului.
Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro