Ar fi interesant de înţeles care-i treaba cu gazul sarin şi cum de-a ajuns el în Orient.
În ciuda freneziei propagandei, ar trebui să conştientizaţi că producţia gazului sarin nu este un proces uşor. Din contră, este extrem de complicat, iar manipularea componentelor din care se fabrică este chiar mai periculoasă decât gazul în sine. Mai mult, serviciile secrete stau cu ochii ca pe butelie pe orice tranzacţie cu iodură de metil – principala substanţă din care se obţine sarinul prin tehnologia clasică.
Tot propagandiştii arată cu degetul spre secta Aum care a reuşit să-şi fabrice singură gazul sarin. Se uită însă câteva mici amănunte: secta a investit peste 30 milioane de dolari într-o facilitate de producţie care avea 3 etaje şi în care, în final, s-a reuşit producţia a aproximativ … 10 litri de gaz sarin.
La ultimul „atac chimic” se estimează că a fost folosită o cantitate de cel puţin o tonă de gaz sarin. E imposibil să obţii aşa ceva în Siria. În primul rând ar trebui să dispui de o capacitate de producţie impresionantă şi e puţin probabil ca serviciile de spionaj să nu localizeze un asemenea monstru. Şi-atunci, de unde?
Ca să dezlegăm cheia enigmei trebuie să derulăm puţin evenimentele istoriei recente pentru a ne reaminti un episod care s-a petrecut tot în Orient. În anul 1988, Saddam Hussein ataca cu gaz forţele iraniene, într-o confruntare care a înclinat definitiv soarta războiului dintre cele două ţări. Tot atacul a beneficiat de sprijinul informaţional şi logistic al CIA. Ca şi în cazul Siriei, Saddam NU avea facilităţi de producţie a gazului sarin. Şi-atunci de unde? Suspiciunile asupra SUA sunt cât se poate de îndreptăţite, mai ales că americanii au făcut tot ce-au putut pentru a pune batista pe ţambal în ceea ce priveşte acele evenimente, culminând cu uciderea inutilă a lui Saddam. Nu există nicio ţară în lume care ar fi putut furniza atunci gaz sarin irakienilor.
Culmea e că tehnologia cea mai avansată de producţie a acestui gaz infernal aparţine, desigur, americanilor. Ea are la bază utilizarea dimetil-metilfosfonatului, un compus extrem de coroziv şi reactiv, care-l face imposibil de manipulat în afara facilităţilor de producţie avansate.
Legătura dintre Saddam, gazul sarin şi CIA nu este o balivernă scornită de mine. Încă din 2013, cei de la Foreign Policy, bazându-se pe documentele declasificate ale serviciilor secrete şi pe declaraţii ale unor oficiali americani, a documentat întreaga tărăşenie.
Revenind la prezent, cred că este limpede pentru oricine că Siriei îi este imposibil să producă gazul sarin pe care, chipurile, îl foloseşte împotriva rebelilor. Aceasta înseamnă că-l are de undeva. Şi-atunci de unde să fie? Păi, dacă ne bazăm pe „experienţa Saddam”, e clar că tot din zona SUA provine. Însă este IMPOSIBIL ca vreo firmă din SUA să facă afaceri cu al-Assad. Ar fi păgubos şi nu s-ar aproba niciodată aşa ceva. Şi-atunci cum de-avem gaz sarin în Siria. Aş zice că în acelaşi mod în care teroriştii sirieni sunt înarmaţi cu Toyote special carosate pentru răzbel. Care Toyote, să vezi minune, au aparţinut anterior armatei americane! Deci, cum au ajuns în Siria? E clar cred pentru toată lumea că sarinul a fost livrat acolo după schema patentată: CIA l-a „scăpat” grupărilor teroriste care, probabil, îl aveau depozitat impropriu într-unul dintre depozitele de muniţie pe care le controlează.
Bombardamentul armatei siriene „a atins” recipientele în care era stocat sarinul, declanşându-se nebunia. E singura explicaţie care stă în picioare. Şi, ca să nu rămân dator, o să spun că acesta este probabil şi motivul pentru care americanii vor cu orice preţ capul lui al-Assad. Dacă se-apucă ăsta să vorbească, pre mulţi i-ar popi!
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Dan Diaconu