În cadrul grupului de experţi strâns uniţi în jurul celui mai morbid element al politicii europene, par şi datoriile neachitate ale Germaniei de după război la fel de vii ca şi culoarea roz a defunctului în tabloul lui Rembrandt. Acest subiect exercită fără îndoială cea mai puternică atracţie prin demonstrarea sa ştiinţifică din cadrul evenimentului. Dr. Thorner, autorul cărţii de peste 500 de pagini „Întregul Sud-Est al Europei este Hinterlandul nostru”, un netemut istoric german, a preluat primul bisturiul. Excursul său a fost în privinţa ţesutului organic al relaţiilor germano-române din perioada interbelică – care au generat faimoasa datorie a Germaniei faţă de România de aproape astăzi 19 miliarde de euro –, dar şi în studiul cauzelor şi al simptomelor acestei relaţii păguboase, un adevărat tratat de histopatologie.
Subsemnatul a continuat demonstrarea printr-o analiză patologică a euroscepticismului în România care ar putea cauza „decesul Europei”, exemplificând simptomele acestei maladii europene pe urma unei aversiunii cronice a Germaniei faţă de propriile datorii. Prof. Dr. Ritschl, în rolul lui Dr. Tulp, preia bisturiul şi explică onoratei asistenţe că o privire a Germaniei în trecut la propriile datorii faţă de mai multe state din Europa este precum s-ar uita la „Sodoma şi Gomora”. Titularul catedrei de istorie a economie de la cea mai renumită facultate de ştiinţe economice din lume a prezentat şi în trecut de nenumărate ocazii că realitatea este alta decât aceea pe care noi o cunoaştem prin intermediul propagandei mediatice. Expertul german prezintă ascultătorilor atenţi în lecţia sa fascinantă de anatomie a datoriilor germane structura sistemului nervos, adică a irascibilităţii politice a Berlinului faţă de acest subiect. În ordine cronologică expune cei trei „falimente” ale organismului german. După părerea acestui reputat economist german, Berlinul ocupă la falimente în ultimii o sută de ani primul loc din lume şi avertizează totodată Germania că starea de spirit în Europa s-ar putea întoarce împotriva ei în cazul în care Berlinul nu reuşeşte să ţină în frâu criza monetară. Cu toate că germanii sunt susceptibili în această privinţă, considerându-şi mereu ţara o victimă a plăţilor de despăgubire de după război, nu există pentru atitudinea atotştiutoare a Germaniei niciun temei justificat.
După falimentul Republicii de la Weimar în anii treizeci, în 1953, Germania a fost scutită de toate pretenţiile de despăgubire de război şi compensare a conturilor de cliring deficitare (cazul României), precum şi de toate datoriile Reichului. Ultimul faliment apoi în 1990 prin refuzul cancelarului Helmut Kohl de a pune în aplicare Acordul de la Londra din 1953, scutind Germania încă o dată de la plata de sute de miliarde. Iniţial s-a stabilit că plăţile germane de reparaţiune şi compensare a conturilor de cliring după al Doilea Război Mondial urmează să fie reglementate în caz de reunificare şi semnare a unui tratat de pace. Germania a refuzat să numească tratatul de reunificare tratat de pace, tocmai pentru a nu repune în vigoare clauzele stabilite în 1953. Germania nu a achitat după război nici până în zilele noastre nici o reparaţiune, cu excepţia compensării muncii forţate şi despăgubirii victimelor holocaust, prin care astăzi îşi asigura fala statului filantrop. La capitolul datoriilor neachitate confundă însă mereu cotizaţia la bugetul UE, care îi asigură o piaţă de desfacere unică în lume, cu obligaţii morale faţă de Europa. Universitarul german de la Londra spune să nu uitam că Germania a început în secolul al XX-lea două războaie mondiale iar ulteriori foştii duşmani au iertat-o de datorii într-o proporţie extrem de generoasă, ceea ce a facilitat o relansare economică a ţării şi prosperitate. Sentimentul de sponsor sau mecena Europei, care actualmente este destul de larg răspândit în mass-media germană şi europeană, este extrem de periculos şi ruşinos, remarcă Ritschl. Dacă Germania a uitat acest lucru, românii, grecii şi alţii încă nu au uitat că succesul Germaniei de după război se datorează şi graţie altor state europene. În ce mă priveşte, în cazul în care starea de spirit din Grecia sau România, dar şi alte state europene se deteriorează sub influenţa euroscepticismului, ne putem aştepta să reapară cererile vechi de reparaţiuni de război şi compensarea conturilor de cliring.
Salvarea Europei din criza datoriilor, subliniază şi profesorul Ritschl, este o soluţie convenabila pe lângă sumele care ar avea Germania să le plătească dacă ţările europene şi-ar prezenta facturile neachitate de după război.
Prin prezenţă au onorat la această demonstrare anatomică europarlamentarul Norica Nicolai şi senatorul Sorin Roşca-Stănescu, o serie de studenţi şi tineri ziarişti din România, prezenţi la seminar şi oficiali discret prezenţi de la ambasada germană din Bruxelles. Ecoul laconic în presa română, diametral opus celui anatomico-ştiinţific al datoriei, ne arată de fapt că mai trebuie să treacă câteva secole până când vom fi dispuşi să recurgem şi la o disecţie dacă este nevoie pentru a înţelege mai bine rolul României în Europa. Cel puţin astăzi refuzăm un adevăr dovedit ştiinţific precum şi contemporanii lui Rembrandt disecţia, în aceeaşi manieră culturală a secolului al XVII-lea – unii de a nu amăgi divinitatea prin medicină, iar alţii de a nu supăra hegemonul rostind un adevăr. Seminarul a avut în mod concret măcar un impact direct: experţii germani au făcut un apel clar la presa română şi societatea civilă din România să determine autorităţile de la Bucureşti să vorbească cu Berlinul oficial. Fără o asemenea presiune populară, Berlinul oficial nu va intra niciodată într-un asemenea dialog.
Să fim serioşi, subiectul chiar nu are nici o legătură cu Rembrandt: A) Defunctul din tabloul de ulei este unul, aşa zic criticii de artă, proaspăt, tocmai adus de la spânzurătoare, şi nu unul vechi de şaptezeci de ani şi B) Dr. Tulp alias Prof. Ritschl se aşteaptă la o înviere şi recuperare a pacientului prin exerciţii de moralitate.
Autor: Radu Golban
sursa: cotidianul.ro