Fără să vrea, fără să-şi dea seama, preşedintele Iohannis i-a făcut un mare serviciu lui Liviu Dragnea prin neacceptarea propunerii de prim ministru Sevil Shhaideh.
Îmi voi permite să mut accentul discuţiei pe acest subiect de pe latura procedurală pe cea socială.
Poporul, şi nu doar poporul pesedist, a primit de la PSD, în campanie, promisiunea unui program de guvernare care să-i dea, cât de cât, o speranţă de mai bine. Cu toată doza de exagerare, specifică populismului electoral, acest program al PSD-ului a convins o majoritate mai consistentă decât în alte dăţi, prin cel puţin două elemente de credibilizare: amintirea guvernării Ponta, în care s-a demonstrat că se mai poate face câte ceva si pentru popor, în contrast cu austeritatea descurajantă din vremea guvernărilor Boc sau Cioloş, şi reconfirmarea cu tărie, după alegeri, de către Liviu Dragnea, a angajamentelor de creştere a salariilor şi reducerea a unor taxe şi impozite, promise de PSD în campanie.
De altfel, schimbarea fără precedent a preferinţelor de vot ale multor tineri, intelectuali, transilvăneni, dinspre PNL către PSD, confirmă o speranţă reală pusă de toţi aceştia într-un partid pe care altădată îl detestau şi poate că încă îl mai detestă. Să fie limpede tuturor: nu de dragul PSD au votat ei astfel, ci din nevoia de speranţă. Nimic nu este mai deprimant decât lipsa speranţei. Or românii, altfel pozitivi şi nepretenţioşi, ajunseseră la pragul disperării, la limita de unde speranţa nu li se mai arăta.
În aceste condiţii, comportamentul preşedintelui Iohannis de după anunţarea rezultatelor oficiale ale alegerilor nu doar că i-a contrariat pe români dar i-a şi înfuriat la culme. Klaus Iohannis, din ipostaza neutră în care îl plasa, cel puţin teoretic, Constituţia, a devenit inamicul public numărul 1, obstacolul principal în calea împlinirii speranţelor lor de mai bine.
Pe acest fond, Liviu Dragnea, un lider fără consistenţă înainte de alegeri, devansat atunci cu 20% la popularitate de Victor Ponta, s-a pomenit brusc portdrapelul reformelor rapide şi miraculoase.
După scrutin, sondajele îl indicau drept viitorul Premier, cel împins de popor spre Palatul Victoria, iar partidul său, renumit prin baroni locali extrem de dornici de a avea un cuvânt de spus la marile decizii, nici măcar nu a crâcnit când i s-a cerut mână liberă şi un vot în alb pentru negocierile cu Cotroceniul.
Astfel, şi probabil doar astfel, Liviu Dragnea a putut să ţină secret până în ultima clipă numele doamnei Sevil Shhaideh şi să uimească pe toată lumea cu propunerea sa.
Cu foarte mici excepţii, printre susţinătorii PSD şi ALDE nu s-au înregistrat răzvrătiri, nici măcar proteste la această propunere insolită. Deşi, în sufletele multor români “verzi”, dintre aceia care în campanie au cochetat cu un naţionalism radical, de tip becalian, s-a strecurat o undă de dezamăgire. Care, pe viitor, în cazul acceptării doamnei Sevil de către Preşedintele României, s-ar fi putut foarte rapid transforma în opoziţie făţişă la adresa acestei doamne prim – ministru.
Prin decizia sa de azi, de a o respinge pe doamna Sevil Shhaideh, eu cred că domnul Iohannis i-a făcut un mare serviciu lui Liviu Dragnea. L-a scăpat pe acesta de o “vulnerabilitate” (ca să folosesc un limbaj adaptat cazului) care, mai ales cu ajutorul serviciilor, i-ar fi putut decredibiliza pe Dragnea şi guvernul său mai rapid decât toate posibilele neîmpliniri de guvernare la un loc.
Chiar dacă unii dintre cei la care mă refeream mai devreme au jubilat la anunţul făcut de preşedinte, sentimentul dominant generat de respingerea, fără nicio explicaţie, a doamnei Sevil, este că domnul Klaus Iohannis sfidează, în continuare, poporul.
Modul ţanţoş – robotic în care se prezintă în faţa microfonului, zâmbetul acela deopotrivă artificial şi injurios, cuvintele rare şi sacadate, ca şi cum s-ar adresa unor cititori pe buze cam avariaţi la ţigle, protocolarul “vă mulţumesc”, de încheiere, incantat de parc-ar psalmodia litia mică pentru răposaţi, şi apoi părăsirea scenei ca la o comandă brutală de “stânga-n preee-jur!”, cu pantofii smuciţi într-o parte şi alta ca nişte lopeţi făcând pârtie – iată portretul unui preşedinte împovărat de responsabilităţi, comunicând cu poporul său uşuratic.
Liviu Dragnea ar trebui să mai mute o dată imprevizibil. Asta îl va ajuta să preia din nou iniţiativa. Nu să declanşeze procedura de suspendare (varianta pe care au studiat-o cel mai bine sfătuitorii lui Iohannis) ci să arate că el este cel constructiv. Să mai facă o propunere, de data asta de pesedist român neaoş, fără vreo urmărire penală deschisă, fără rude interpretabile ori averi greu de justificat, şi, mai ales, liber de “servicii”. Adică condiţiile clamate de Iohannis, cu excepţia uneia, ultima, subînţeleasă de cei care… înţeleg.
Dacă şi de data asta Preşedintele refuză, înseamnă că el se teme mai mult de binomul SRI – DNA decât de binomul Constituţie – Popor.
Ceea ce înseamnă, şi este demonstrat, că suspendarea sa va fi de două ori justificată. Şi obligatorie.
Iar dacă nu refuză, Iohannis va rămâne cu orgoliul împăcat şi Dragnea cu guvernul instalat.
Această rimă finală, involuntară şi spontană, demonstrează cât de armonioasă se prefigurează a fi soluţia pe care o propun.
Să vedem…
Sursa: Contele de Saint Germain