Pentru a analiza cât de cât obiectiv un fenomen, trebuie să încercăm mai întâi să identificăm bruiajele emise de ființa noastră subiectivă sub efectul acestui fenomen și apoi să le ținem cât mai departe de judecățile reci, raționale pe care intenționăm să le construim.
Justiția, în absolut vorbind, este un atribut al divinității. Pentru că ea derivă din adevăr iar adevărul îi este îngăduit omului doar parțial. Sufletul și mintea noastră lucrează ca niște lentile. Deformând. Prin urmare nu ar trebui să avem niciodată trufia de a ne crede raționamentele infailibile.
Eu îmi cunosc foarte bine bruiajele subiective ce-mi pot distorsiona obiectivitatea. Când vine vorba de Traian Băsescu, mi-e imposibil să-l creditez pe acesta cu darul onestității sau cu altruism patriotic. Omul a nesocotit legi și precepte morale, a mințit și a nenorocit atât de mult în jurul său încât mi se pare diavolul întruchipat și de aceea nu-i pot acorda în nicio împrejurare prezumția de bunăcredință. În toți anii de pe urmă ai mandatului său ne-a împuiat capul cu justiția independentă pe care a edificat-o în România. Glorifica un soi de dreptate instituțională pe care doar el o vedea fără cusur și de care camarila lui nu era atinsă; crea forturi inexpugnabile în jurul ei, dându-i o diabolică intangibilitate (care-l excepta, evident, tocmai pe el, tartorul).
Or, ce constatăm în aceste luni post-băsiste? Paradoxul paradoxurilor. Marii contestatari din fostul PNL ai fostului președinte au preluat exact, în proslăvire și ipocrizie, discursul despre justiție al lui Traian Băsescu cel de la Cotroceni; iar Traian Băsescu cel de azi, de la pensie, a preluat, la schimb, orchestrat și acompaniat de muza Elena Udrea, exact discursul lor din perioada uselistă despre abuzurile procurorilor și ale SRI. Si, pe deasupra, discursul Antenei 3 și al lui Mircea Badea despre poliția politică exercitată de instituțiile de forță prin intermediul cătușelor. Cum să-i crezi, și pe unii și pe ceilalți, onești?
Societatea românească este asaltată în prezent de o imensă manipulare în legătură cu „exemplaritatea” luptei anticorupție de la noi, manipulare condusă chiar de cei pe care ea, societatea, i-a pus să o protejeze de înșelătorii: președinte, lideri politici, parlamentari. I se sparg timpanele non-stop, cu toate alămurile puterii, cum că vânătoarea deșănțată de capete pe care DNA o dezvoltă de ceva luni încoace, cu suportul de indiscreție abuzivă și brutalitate al SRI și cu obediența „partenerială” a ÎCCJ, ar fi Justiție (cu J mare). Reală, independentă, nepărtinitoare, sacrosanctă. Care nu poate greși, deci nu are rost să fie supusă judecății și, cu atât mai puțin, pedepsirii. Iar concluzia care trebuie desprinsă din acest curent indus cu fățărnicie este că, dacă netemeinica Românie a reușit să facă ceva bun sub regimul Băsescu, atunci acest bun se cheamă „trinomul DNA – SRI – ÎCCJ”.
Să te crucești de atâta ipocrizie!
Mai avem doar un pas, probabil se așteaptă vreun curcubeu pe care să se pogoare din ceruri îngeri cu balanțe de cristal, și o s-o vedem sanctificată pe Laura Kovesi. Confuzie și blasfemie. Mai nimeni din elita politică a României nu vrea să accepte, în virtutea principiilor cu care am deschis acest articol, că procurorii, judecătorii, lucrătorii SRI, doamna Kovesi, doamna Stanciu, domnul Coldea nu sunt dumnezei. Sunt și ei oameni, deci sunt supuși greșelii, cu voie sau fără de voie. Prin urmare ar fi bine să poată fi și ei controlați (pe bune și nu așa, la șto, cum se procedează acum, de către subordonații lor din CSM sau din Comisia de Control Parlamentar ) și, la rigoare, chiar sancționați.
Pe președintele Johannis pot să-l înțeleg când vine vorba despre discursul său public. El nu mai are libertatea totală a unui punct de vedere personal, a devenit o instituție: dă semnale și indică direcții. Iar direcția justă este, într-adevăr, toleranță zero față de corupție. Cât despre implicarea sa în a corecta din mers unele nereguli din justiție, se pare că ea a început să se manifeste. Discret însă, fără exhibiționismul băsescian cu care fusesem obișnuiți. Gestul de autoritate față de CSM, în legătură cu numirea procurorului șef DIICOT, chiar și atitudinea Parchetului General care a început să-i deschidă pe bandă rulantă dosare penale fostului președinte, mi se par semne încurajatoare, de care Klaus Johannis nu este străin.
Pot înțelege și excesele de inițiativă ale ambasadelor străine: interesele lor nu se pot împiedica aici, pe teritoriu străin, de reguli ce în țara lor nu ar fi cutezat nicicând să le violeze. Problema este însă la noi. CE și CÂT le îngăduim. Chemarea la ordine, de ieri, a șefilor celor două camere ale Parlamentului, de către câțiva ambasadori mai musculoși, a avut și partea ei luminoasă. Călin Popescu Tăriceanu nu a acceptat să aibă respectiva întâlnire la locația propusă inițial de reprezentantul SUA (reședința acestuia la București), solicitând și obținând respectul față de normalitate: discuțiile s-au purtat la Parlament.
Ce nu pot înțelege însă este complacerea celorlalți, pe care i-am împuternicit cu vocile noastre, în acest joc artificial și amăgitor al iluziei și deziluziei. Justiția noastră de azi este una în a cărei fișă clinică găsim zone vaste de umbră ce ar trebui urgent clarificate; pete suspecte la radiografie. Dosare ținute ani de zile la sertar, probe audio-video sustrase și apoi dispărute, crime de mare corupție neinvestigate, abuzuri comise de procurori în complicitate cu alte instituții, implicare în răfuieli politice la ordinul lui Traian Băsescu și, mai presus de toate, protejarea fără noimă constituțională a acestuia.
Despre instrumente se spune că sunt bune sau rele, în funcție de satisfacția utilizatorului. Spunând asta și despre justiție, înseamnă să acceptăm rolul ei de instrument în mâna cuiva, adică exact ce nu ar trebui să fie.
Prea mulți dintre lăudătorii „justiției independente” s-au transformat în acuzatorii ei deîndată ce răceala dreptății sau tăișul abuzului i-a atins personal, ca să nu sară în ochi adevărul din spatele intereselor propagandistice. Justiția noastră nu e nicidecum perfectă! Și e o mare eroare să o considerăm astfel atâta vreme cât mai sunt atâtea de îndreptat. Există și justiție bună, și justiție rea. De aceea laudele trebuie măsurate, acuzele probate și vigilența pusă să ne ferească de excese.
Justiția umană trebuie practicată cu grija primordială a împuternicitului de a nu se crede sau substitui lui Dumnezeu. Ea nu poate fi nici mai bună nici mai rea decât cei care o fac. Iar exaltații care nu sunt conștienți de asta, păcătuiesc de două ori: întâi că încalcă porunca a II-a („să nu-ți faci chip cioplit”) și apoi că resping îndreptarea.
Sursa: Contele de Saint-Germain