Învârtirea în cerc pare a fi specificul nostru, o manieră de a trăi, de a ne păcăli cu iluzia normalului. Către 1750, boierii care nu sufereau linguşirea de curte se retrăgeau în văgăuni cât mai depărtate pentru ca Domnia să uite de ei. Şi nu era uşor. Se găsea întotdeauna un binevoitor care să-i toarne la marele şef. Către 1830, deprimarea sufletească era atât de mare încât spionii austrieci trimişi în Valahia să depisteze vreo posibilitate de revoltă consemnau resemnarea totală a populaţiei, care nici cu bani nu putea găsi dreptatea în faţa autorităţilor. Către 1920, ţăranii care câştigau vreun proces în faţa arendaşului sau vechilului – deoarece ţara se mai schimbase, doar venise un prinţ german – se cruceau că nu erau hăituiţi de bătăuşii plătiţi de puternicii satului, la ieşirea din tribunal, aşa cum se proceda în vechime, de sute de ani.
Dacă te-ai fi născut pe la 1900, când părinţii tăi ţărani erau bătuţi fără motiv de vreun jandarm zelos sau vechil şmecher, la maturitate, după ce ţi-ai învins destinul social al părinţilor printr-o licenţă în drept, către cincizeci de ani te-ai fi trezit bătut în numele partidului de vreun proletar mucos sau musculos, pentru că ai părul briantinat. La 1868 sau la 1768, stăpânul unui domeniu putea trece la fapte după pofta inimii.
Când un popor alege perpetua învârtire în cerc şi îi elimină agresiv pe aceia care ar putea schimba traiectoria de ciclicitate istorică, câştigă o singură creatură: şmecherul manipulator de împrejurări istorice, economice, politice. Şmecherul în istorie este cel mai teribil parazit social al unui sistem corodat de neputinţă deliberată. Or, traseul secular al României în istorie a fost mereu parazitat de neputinţa deliberată a unei demografii majoritare, iubitoare de stagnare. Totul să fie la fel, fără oscilaţii, fără confruntare. Precum într-un roman legumicol.
Autor: Adrian Majuru
Sursa: Cotidianul