Vara lui 1990 a fost marcată de demonstrațiile de protest din București, între care s-a detașat Marșul Cămășilor albe. Ca Istoric al clipei, am urmărit aceste proteste, le-am sprijinit și comentat în publicațiile pe care le conduceam. Sînt convins acum că aceste proteste de stradă, ca și Piața Universității, de altfel, au fost singurele mișcări civice sincere, pure, fără implicarea Sistemului blestemat al Instituțiilor de forță din ultimii 15 ani de postdecembrism.
De altfel, nu mă dau în lături să susțin că primii ani de postdecembrism au fost cei ai unei democrații autentice. Nu că regimul Iliescu ar fi garantat-o, ci pentru că acest regim era încă slab ca s-o controleze și mai ales nu știa cum pot fi folosite instituțiile democrației pentru instalarea unei democrații de fațadă. Presa, supusă concurenței autentice, era cu adevărat independentă. După 2005, s-au ivit și au înflorit Unitățile Militare din Presă ale Serviciilor secrete, prin preluarea finanțării pe față de moguli de către sergenții majori mesianici pe sub mînă.
Printre alte slogane strigate la demonstrațiile de protest din 1990 s-a numărat și cel care viza Adevărul despre evenimentele din decembrie 1990. Va rămîne în Istoria României sloganul 16-22/ Noi am tras în noi! Opinia publică punea deja la îndoială versiunea FSN-istă despre răsturnarea lui Ceaușescu și despre Teroriști. Se adîncea tot mai mult în opinia publică suspiciunea că așa-zisa Revoluție fusese o lovitură de stat pusă la cale de Moscova pentru a înlocui regimul Ceaușescu, regim comunist dictatorial, considerat învechit, cu un regim comunist liberal, perestroikist, gîndit de Gorbaciov ca o formulă de salvare a comunismului.
Aflarea Adevărului despre evenimentele din decembrie 1989 era văzută de presa cu adevărat independentă, de societatea civilă care nu fusese acaparată de ONG-uri controlate de Sistem, drept principal mijloc de luptă împotriva Puterii întruchipate de FSN-ul lui Ion Iliescu. Azi, prin trimiterea în instanță a Dosarului Revoluției din decembrie 1989, avem confirmarea oficială a suspiciunilor din opinia publică a anului 1990. Și anume că versiunea oficială asupra evenimentelor era o minciună sfruntată. N-a fost nici o Revoluție, cum susținea regimul Iliescu. A fost o Lovitură de stat pusă la cale de Moscova. N-a fost nici un terorist. A fost o diversiune sîngeroasă pentru rămînerea la putere a echipei gorbacioviste de la București.
La vremea respectivă – nu mai trebuie să mai amintesc – m-am aflat în prima linie a bătăliei pentru aflarea Adevărului despre evenimentele din decembrie 1989. În Piața Universității, la care mergeam seară de seară, un orator de la Balcon a semnalat articolele mele în care puneam la îndoială versiunea oficială despre evenimente. Oratorul n-o făcuse întîmplător. Punerea la îndoială a versiunii oficiale despre evenimentele din decembrie a fost una dintre temele de esență ale manifestării rămase în istorie sub numele de Piața Universității. Pe un ecran atîrnat pe peretele Arhitecturii s-au proiectat casete video în premieră despre decembrie 1989, între care s-a detașat cea care surprindea comedia formării FSN dintr-o sală a CC în după amiaza lui 22 decembrie 1989.
România se confruntă în ultimele două săptămîni cu un efort uriaș al Autorităților de a ascunde Adevărul despre Cazul Caracal. Așa cum am semnalat și în emisiuni TV, acest efort, în multe locuri strident, e egalat doar de cel al Puterii FSN-iste din anul 1990 de a ascunde Adevărul despre lovitura de stat din decembrie 1989. S-ar putea scrie deja o carte despre uriașa manipulare prin care din ordine venite chiar din afară se încearcă a ne convinge că Gheorghe Dincă e un Monstru singuratic, un criminal în serie care, după ce a incinerat nu una, nu două fete, ci 20, dacă nu chiar mai multe se joacă cu anchetatorii. Iar anchetatorii, deși în număr de 217, deși cheltuind fonduri uriașe pentru anchetă, ba chiar, fiind vorba de DIICOT, deși lăsînd baltă crima organizată și terorismul, sînt jucați pe degete de Monstrul de la Caracal.
În sprijinul suspiciunii că ne aflăm în fața unei uriașe diversiuni menite a ascunde adevărul și a manipula opinia publică astfel încît să nu încolțească și să se dezvolte o altă pistă decît cea a Monstrului s-au adus și continuă să se aducă sute de argumente. Duminică seara, la emisiunea în direct a Violetei Romanescu de la România tv, împreună cu moderatoarea și cei doi reporteri de la Caracal, Ion Spânu de la Cotidianul și Cătălin Grădinaru, de la România tv, am supus opiniei publice mai multe întrebări fără răspuns provocate de versiunea oficială asupra Cazului. Printre acestea s-a numărat și cea despre Refuzul lui Mihai Fifor, ministrul interimar la Interne, de a desecretiza Raportul lui Constantin Pistol, comisar de Poliție, şeful Biroului Investigaţii Criminale din Poliția Caracal, în care acesta redă conținutul convorbirii sale de 16 minute cu Alexandra. Desecretizarea e crucială, ca să nu mai spun că ar trebui să avem înregistrarea audio a convorbirii, și din suspiciunea că polițistul a pus de la el. E mai mult decît curios că fetei i se atribuie informația despre Gheorghe Dincă plecat la Farmacie ca să-i ia alifie pentru rănile de la mîini. E un amănunt care, dacă se dovedește a fi real, răstoarnă ipoteza unei luări cu forța, iar dacă se dovedește fals, dovedește că ditamai comisarul de Poliție, a pus de la el în calitate de complice al lui Gheorghe Dincă, pentru a o compromite pe Alexandra. Despre lungul șir de aberații din anchetă, din comunicarea oficială și în general din atitudinea autorităților am scris și voi scrie. Nu pentru că m-ar interesa crima în sine, ci pentru că mă interesează în ce măsură într-o democrație autoritățile au pus la cale o uriașă tragere pe sfoară a cetățenilor și în loc să descopere Adevărul cheltuie bani, timp și inteligență pentru a-l ascunde. E de datoria jurnalistului cinstit să pună la îndoială versiunile oficiale asupra unui caz. Din simplul motiv că Presa independentă tocmai de asta există în democrație. Ca să contrabalanseze încercarea altor puteri ale statului de a ascunde adevărul prin manipularea opiniei publice.
Argumentelor de pînă acum în sprijinul suspiciuni că ne aflăm în fața unei afaceri supuse așa-zisei Rațiuni de stat le-aș adăuga unul mai puțin invocat:
Atacarea sălbatică a celor care pun la îndoială versiunea oficială, dublată de susținerea necondiționată, fără nici un argument, a versiunii oficiale.
Fac asta lideri de opinie, lideri politici, instituții de presă.
Ca și în cazul apărării abuzurilor DNA, apărarea crîncenă a versiunii oficiale pute de la un kilometru a intrăre în dispozitiv de luptă.
Teza oficială nu-i crezută de nimeni în România.
Ca lider de opinie, ca lider politic, a o susține e sinucidere curată.
De ce țin neapărat unii să se sinucidă politic? !
Atacarea sălbatică a celor care pun la îndoială versiunea oficială am mai întîlnit-o atît în cazul Revoluției din decembrie, cît și în cel al Răpirii jurnaliștilor. În ambele cazuri nu era nici un motiv ca suspicioșii să fie atacați violent. În definitiv, cei care puneau sub semnul îndoielii versiunea oficială nu făceau nici un rău. Dacă aveau dreptate, făceau un lucru bun. Dacă băteau cîmpii, riscau discreditarea din partea opiniei publice. Pentru a-i ataca sălbatic însemna că pozițiile lor sînt periculoase pentru autorii Diversiunii. La fel se întîmplă și în cazul Caracal. Mă număr printre cei care pun la îndoială versiunea oficială și care cer ca să se descopere Adevărul. În cazurile Revoluției și Răpirii jurnaliștilor am fost țintă vie a atacurilor. Acum văd că nu se mai întîmplă cu mine așa ceva.
Deocamdată.
Se întîmplă asta cu Alexandru Cumpănașu. Repet ce am mai scris. Indiferent de motivele campaniei sale, Alexandru Cumpănașu a contribuit crucial la spargerea zidului securistic de secretomanie ridicat de autorități în jurul Cazului și demontarea intoxicărilor prin Unitățile militare din presă.
Ca și în cazul Revoluției și al Răpiriri ziariștilor campania de discreditarea a lui Alexandru Cumpănașu și de minimalizare a jurnaliștilor care au îndoieli acuzîndu-i de teoria conspirației, de neîncredere în instituțiile statului (care sta, care instituții?!) pute groaznic. În definitiv ce fac cei care pun la îndoială versiunea oficială. Potrivit celor care-i atacă bat cîmpii. Eu nu cred că bat cîmpii. Și dacă ar bate cîmpii care-i problema? În definitiv, dacă versiunea oficială e adevărată, ca în orice stat de drept anchetatorii își văd de treburile lor rîzînd pe rupte de cei care bat cîmpii. Atacarea sălbatică sugerează, ca și în cazul Revoluției și al Răpirii Jurnaliștilor, că punerea la îndoială a versiunii oficiale e tratată ca un pericol de Stat.
Autor: Ion Cristoiu
Sursa: Ion Cristoiu Blog