Investitorii străini sunt văzuţi ca soluţia-cheie pentru rezolvarea tuturor problemelor economice ale României, şi globale, şi particulare. Asta chiar de către venerabilii economişti. De pe prima pagină a ziarelor, până în centrul gândirii economice a marilor strategi politici, investitorii străini sunt zeii, mesia, iar în aceste timpuri, convingerea este că „investiţiile străine rămân salvarea României”. Toate discuţiile despre economie în România încep şi se termină cu „investitorii străini”. Este un adevărat „mit economic”.
Dacă în mentalul colectiv investitorii străini sunt aşezaţi acum imediat după străinii care veneau cu ajutoare umanitare după 1989, ca nişte binefăcători, această imagine nu este departe de cea pe care o au şi economiştii şi politicienii.
Dar două articole de presă spun lucruri cu totul diferite. Primul, „Investiţiile străine rămân salvarea României” (citiţi aici), este sentenţios şi vorbeşte, în nota obişnuită, despre „oarecare reţineri” ale investitorilor străini, prognoze care „rămân optimiste”, nelipsita „creare de locuri de muncă”, totul menit să arate cât de mult este de dorit ca investitorii străini să deschidă afaceri în România. Acesta este genul de articol pe care îl poţi citi în orice zi într-un ziar din România şi genul de subiect despre care se vorbeşte la orice oră.
De abia al doilea este cu adevărat interesant. „Străinii reinvestesc doar o fărâmă din profituri” (aici) e un articol mai puţin obişnuit pentru presa românească şi este mai puţin dramatic (culmea!), dar vorbeşte despre faptul că „investitorii străini au realocat, în primul semestru din 2010, mai puţin de 100 de milioane de euro, deşi au obţinut câştiguri de ordinul miliardelor de euro în România”. De fapt, au reinvestit la noi doar 75 de milioane de euro, în vreme ce au obţinut profituri de miliarde şi miliarde. Ce s-a întâmplat cu restul profiturilor? Au luat drumul străinătăţii. Adică, au fost reinvestiţi, dar într-o altă ţară, sau au fost cheltuiţi în altă ţară.
Până în acest punct, cele două articole sunt destul de contradictorii, dar mai ales mesajul unanim al economiştilor, care îşi doresc cât mai mulţi investitori străini, pare destul de contradictoriu în raport cu realitatea în care investitorii străini fac bani în România şi îi „exportă” masiv. Cu alte cuvinte, o resursă sau un serviciu este exploatat în România şi transformat în bani prin costuri foarte mici (precum forţa de muncă: salariul unui muncitor din Italia este de 1.150 de euro lunar în vreme ce un român este plătit cu 350 de euro, la o calificare similară), iar banii se îndreaptă spre o altă economie. În condiţiile astea, este destul de uşor de ajuns la concluzia că investitorii străini nu sunt câtuşi de puţin de dorit.
Dar întregul sistem pare croit pentru o asemenea formă de exploatare a României de către străini, nu numai discursul economic. Dacă „nu există statistici oficiale care să arate ce profituri totalizează firmele străine în România” (Ilie Şerbănescu), în schimb tot ce „investesc” străinii în România este minuţios contabilizat pentru a furniza un indicator extrem de preţios pentru economişti: „atractivitatea României”. Valorile oricărei tehnologii sau utilaj aduse în ţară sunt trecute în statisticile oficiale ca „investiţii străine”, fiind înţelese drept câştiguri pentru economia naţională, pe când nu numai că sunt mijloace particulare de exploatare a resurselor şi de obţinere a profitului, dar, în cele mai multe cazuri, nu sunt achiziţionate de pe piaţa internă şi pot fi relocate oricând.
Când investitorii străini decid să-şi mute vreo afacere oarecare din România, logica firească ne-ar spune că aceste relocări de tehnologii şi utilaje ar trebui contabilizate ca pierderi aduse economiei naţionale de către investitorii străini, la fel de firesc cum au fost înregistrate ca „investiţii” în economie iniţial. Dar, iarăşi, pentru aceste „fenomene economice” nu există măcar statistici. Investitorii străini sunt doar “buni”, sunt cei care “aduc bani” şi “creează locuri de muncă”.
Fără să ai minte de economist, sau poate tocmai pentru că nu o ai, ştii foarte bine că orice investitor, şi mai ales unul străin, are „prostul obicei” de a investi cât mai puţin posibil şi de a obţine profitul cel mai mare posibil. Cea mai bună afacere este fără îndoială dată de disproporţia cea mai mare dintre investiţie şi profit. Deci asta este tocmai afacerea urmărită de investitorii străini când vin în România. Şi vin pentru că cumpără terenuri şi plătesc salarii româneşti şi realizează profituri mult peste cele europene. Atât de înstăpânită este această mentalitate de vânzători ambulanţi astăzi încât nimeni nu se mai gândeşte măcar cum ar fi dacă aceste profituri ar rămâne în ţară, un lucru care ar trebui să pară mai aproapiat de firesc.
Cu ce se alege economia românească, la rece gândind lucrurile, în afară de comisioanele şi şpăgile politicienilor şi nomenclaturii, în general? Cu câteva taxe către stat, cheltuite aiurea de aceiaşi politicieni, şi câteva salarii de mizerie plătite unor oameni care sunt exploataţi la maxim, o sumă infimă din profit, adică din resursele transformate în bani prin tehnologia pe care au adus-o. Până la urmă, adevărata investiţie, de care se face mare caz, este tocmai această tehnologie, care aparţine economiei naţionale la fel de mult ca investitorul străin. Dar, „potrivit analiştilor, străinii au realizat în România o treime (34%) din cifra totală de afaceri utilizând doar 16% din forţa de muncă autohtonă”. Adică muncă multă cu cât mai puţini salariaţi. Investitorii străini exploatează la sânge nu numai resursele din ţară, dar şi oamenii. Ei ştiu, într-adevăr, ce au de făcut. Statul român habar nu are, de vreme ce politicienii şi economiştii vorbesc tocmai despre aceşti oameni de afacere ca despre salvatorii României.
Realitatea este că ceea ce reprezintă bucuria economiştilor şi a politicienilor e praful de pe tobă sau firmiturile de la masa investitorilor, cum ar putea fi calificate proporţiile destul de mici din profit pe care străinii le lasă drept impozite/taxe şi salarii. Asta e la mintea oricui, probabil cu o singură condiţie… să nu fii economist sau politician.
În realitate, este vorba despre un sistem prin care, din cauza lipsei tehnologiei (sau mai bine spus prin intermediul acesteia, dacă ne gândim la „lucrarea” lui Roman de a declara, în ’90, industria românească „un morman de fier vechi”), resursele naturale ale României iau drumul străinătăţii, precum într-o veritabilă ocupaţie.
Sursa: Anonimus.ro