Întunericul

E acea lumină pală cu care, până la urmă, se obişnuiesc ochii, e acea zvâcnire ciudată cu care, mai devreme sau mai târziu, se obişnuieşte fiinţa, e acea licărire în nuanţe închise cu care, azi sau mâine, ieri sau alaltăieri, toţi ajungem să ne declarăm complici. E întunericul. Negura de bun-rămas şi negura de bun-venit. Muzica de fundal potrivită pentru toate depărtările lumii, depărtări de o oră, de o zi, de douăzeci de nopţi, depărtări care ţin pasul cu lacrimile şi cu adevărul, care se aruncă în faţa privirilor noastre, ca nişte bulgări de speranţă care se topesc, odată cu venirea anotimpurilor comode.

Întunericul. Acel fir de nisip pe care îl prind în braţe valurile de la Marea Neagră, de la marea noastră, marea care, până acum, nu ne-a ţinut niciun secret, marea pe care, până acum, nu am rugat-o niciodată să ne ascundă de comentariile cunoscuţilor palmele care ne-au rămas reci de astă iarnă, de când nu ştiam foarte bine ce-i cu noi, ce-i cu ei, ce-i cu realitatea, ce-i cu irealitatea.

E acea lumină pală cu care, oricât am nega, ajungem să fim complici, complici oficiali, de primă scenă şi de culise tentante, e acea zvâcnire ciudată care se rosotgoleşte brutal în povestea noastră prea puţin stilizată, e acea licărire în nuanţe închise cu care, dintr-o dată şi, totuşi, parcă dintotdeauna, suntem datori să ne mai spălăm din ezitări şi din tăceri. E întunercul. Sublim circuit de alb, negru şi gri timid, incredibilă combinaţie de ochi întredeschişi şi zâmbete aproape asumate, impresionantă avalanşă de cuvinte nerostite, numai creionate prin gesturi, prin acest bun-rămas, prin acest bun-venit…

Autor: Ana-Maria Păunescu
sursa: jurnalul.ro