Ziua poetului național: un nou prilej pentru afirmarea identității noastre etnice. Oferindu-ne sentimentul că încă mai avem o patrie.
Însă și o ocazie de a constata că noi, românii, avem o problemă cu iubirea de țară. De câte ori vorbim de ea ne inflamăm. Ne raportăm la trecut ca și cum am fi contribuit cu ceva la el și ne afișăm mândria națională ca și cum ne-ar păsa.
În realitate, naționalismul nostru este unul de factură specială.E doar verbal.
Iubirea de țară a devenit doar o probă de măiestrie retoricăși nu o implicare activă în metamorfoza lucrurilor. Ne declarăm admirația față de oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, însă trecem cu nepăsare pe lângă cei care ne sunt aproape. Și aplaudăm postmortem pe cei marginalizați în viață!
Atunci când este necesară justificarea iubirii noastre față de țară în mod preponderent o facem prin invocarea măreției trecutului. Niciodată prezentul nu este de interes și nu furnizează resurse pentru contemplație.
„La trecutu-ți mare, mare viitor!” este o invocație lirică ce relevă o parte esențială a comportamentului mioritic. Avem trecut, vom avea viitor, însă niciodată prezent!
Privim nostalgic spre un trecut ilustru (demn de transpus doar în versuri), aspirăm spre un viitor glorios la fel de romantic, însă ne detașăm de prezent ca și cum ar fi doar o paranteză anostă în ciclicitatea timpului.
Această perspectivă marchează, în fapt, orientarea paseistă a naționalismului românesc. Dincolo de aclamații, retorici și mândrii ieftine nu se mai ascunde nimic. Doar o evitare a prezentului, ca și cum nu ne-ar aparține. De aici și lipsa de apetență pentru acțiune, dar și dragostea excesivă pentru aclamații!
Atunci când discutăm despre Eminescu uităm că nu a fost doar poet, ci și publicist. Și că a avut ideile sale politice. Frământarea sa. Frustrările sale. Și dispreț față de o generație a prezentului pe care o sesiza a fi compromisă: „Trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece”. O generație din care astăzi ne tragem seva și care este luată ca etalon al comportamentului civilizat. O generație lăsată în voia ”norocului” și pe care o recomandăm ca model.
Mecanismul prin care mizeria de acum este tolerată în schimbul unei fascinații față de un panteon istoric de IERI și a unei presupuse grandori de MÂINE nu este, decât o compensare psihologică, caracteristică sufletelor slabe, incapabile să privească realitatea în față ASTĂZI. Și cu toate acestea, Eminescu nu a fost impasibil față de contemporanii săi pe care i-a nimicit cu arta scrisului!!! Asumându-și riscuri și jucând tare! ”Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?”, chestionează cu voce ironică poetul. Alunecând spre limita trădării patriotice…
Acum patriot este doar cel care vorbește frumos despre un trecut de care oricum nu știe nimic(doar clișee verbale și informații haotice). Care își menține speranța într-un viitor ce nu îl incită să participe. Și care tratează prezentul cu instrumentele chirurgului, extirpându-l total din conștiința sa.
Până când nu ne vom asuma riscul unei atitudini corecte și realiste vom continua același balet patriotic pe care l-au făcut și înaintașii la fel de bine ca și urmașii. Mimând idealuri naționale șimândrii patriotice, însă indiferenți față de orice ar putea regenera prezentul. Iubirea, dacă nu implică o formă de luciditate, nu mai este iubire, ci se transformă într-un interesant complex al persecuției. Fiind o deviere mentală de care, din păcate, nu prea mai ducem lipsă…
autor: prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro