Un exemplu extrem vine dinspre tabloidul The Mirror, preluat cu iresponsabilitate şi de presa din România, care anunţă nici mai mult nici mai puţin decât declanşarea celui de-al treilea război mondial dacă islamiştii reuşesc să ocupe Kobani. Cotidianul britanic atribuie afirmaţia unor „experţi în terorism” cărora nu le sunt menţionate numele dar despre care aflăm (deloc surprinzător) că provin din zona serviciilor de informaţii.
Potrivit acestei teorii, islamiştii încearcă să preia controlul punctului de frontieră din Kobani pentru a trece graniţa în Turcia infiltraţi printre refugiaţii sirieni, ca mai apoi să-şi continue neabătuţi drumul spre Vest. Kim Howells, fost ministru de Externe şi fost preşedinte al Comisiei pentru Securitate şi Informaţii, se grăbeşte să confirme informaţiile şi să îşi afirme temerile cu privire la pericolul reprezentat de activitatea acestor organizaţii în societatea britanică.
Articolul continuă în acelaşi stil până la final, cu declaraţii care mai de care mai alarmante şi apeluri la acţiune în interiorul sau în afara graniţelor, alăturându-se unei liste lungi de texte apărute în presa occidentală care respectă cu fidelitate acelaşi tipar.
Odată cu instaurarea Statului Islamic în Irak şi Siria, fel de fel de “experţi independenţi” sau oficiali ai guvernelor occidentale s-au întrecut în pledoarii mai mult sau mai puţin înflăcărate pentru susţinerea intervenţiei militare. Au fost invocate pe rând situaţia unor comunităţi minoritare din zonă, integritatea teritorială şi “avansurile democratice” ale statului irakian sau stabilitatea regiunii în ansamblu şi potenţialul de extindere a conflictului în ţările vecine. Însă nimic nu pare să fi avut o influenţă mai profundă asupra opiniei publice decât acrobaţiile mediatice şi barbarismul ieşit din comun al militanţilor Statului Islamic.
Într-o atmosferă dominată de frică, la care se adaugă apelurile iresponsabile ale intervenţioniştilor de vocaţie sau de conjunctură, o abordare emoţională sau ideologică a conflictului din Irak şi Siria riscă să ducă la agravarea unei situaţii care putea fi chiar preîntâmpinată. O serie de aspecte esenţiale pentru adoptarea unei decizii corecte privind extinderea (sau de ce nu abandonarea) intervenţiei militare în zonă se pierd adeseori în zgomotul de fond al dezbaterilor politice, însă se cuvine a fi reluate ori de câte ori acest subiect apare pe agenda publică.
Istoria intervenţionismului occidental în Orientul Mijlociu este una dominată de eşecuri sângeroase, începând cu acordul Sykes-Picot din timpul primului război mondial şi culminând cu aşa-zisul război împotriva terorismului. Tragediile produse de amestecul puterilor euro-atlantice în această regiune nu reprezintă o justificare a terorismului islamic, însă se numără cu siguranţă printre cauzele principale în dezvoltarea acestuia.
Implicarea directă sau indirectă în conflictele din această zonă are cel puţin un numitor comun – mai ales în perioada recentă – în ideologia „globalismul democratic”, asumată de grupuri influente la Washington sau în capitalele europene. Ideea că state cu o tradiţie religioasă sau culturală profund diferită ar trebui să adopte – sau să fie obligate să adopte, inclusiv prin intervenţii militare şi ocupaţie – un regim politic de inspiraţie occidentală şi-a demonstrat limitele şi în Irak sau Afganistan. (În ce măsură în spatele acestor atitudini stau şi interese de altă natură îi las pe alţii să decidă.)
Rezultatele nefaste ale acestei politici ne apar ca evidente dacă privim situaţia de astăzi a Orientului Mijlociu: războaie civile cu zeci de mii de victime, mişcări de masă şi violenţe interetnice, regimuri fundamentaliste cu aspiraţii revizioniste, teritorii întregi aflate sub controlul unor organizaţii teroriste etc. – cam toate ingredientele posibile ale unui cocktail cu potenţial dezastruos pentru securitatea globală. Perseverenţa într-o atitudine similară din partea elitelor occidentale nu poate aduce decât acelaşi tip de rezultate.
Dincolo de orbirea ideologică însă (sau poate ca o consecinţă a acesteia), Statele Unite şi aliaţii europeni continuă să nesocotească realităţile locale din zonele în care decid să intervină – interesele economice sau politice ale puterilor regionale, rivalităţile sau prieteniile tradiţionale, profilul ideologic al unui regim sau altuia etc.. Fără o perspectivă realistă asupra acestor chestiuni, politica statelor euro-atlantice va continua să producă efecte dintre cele mai nefaste, atât pentru statele arabe, cât şi pentru societăţile din Vest.
La toate acestea se poate adăuga rolul nociv jucat de aliaţii din regiune. În special în cazul Statelor Unite, Israelul şi statele din Golf exercită o influenţă considerabilă, fiind la originea multora dintre deciziile diplomaţiei americane. O anchetă recentă a New York Times a dezvăluit parţial sistemul prin care acestea pun presiune pe decidenţii de la Washington, folosindu-se de controlul pe care îl exercită asupra unor instituţii de media sau think tank-uri (o analiză excelentă a lui Justin Raimondoaici). Obiectivul acestora va fi întotdeauna acela de a subordona politica externă americană propriilor interese regionale.
Situaţia devine însă cu atât mai stranie dacă ne gândim că statele din Golf sunt şi la originea celor mai multe dintre organizaţiile islamice radicale cu care Statele Unite luptă în Orientul Mijlociu, dar şi în Africa de Nord. Mai precis organizaţii teroriste sunnite, printre care infamele Al Qaida sau ISIS, ai căror membri şi a căror finanţare provin în foarte mare măsură dintre graniţele unor state „prietene” precum Arabia Saudită sau Qatar.
Revenind la conflictul din Irak şi Siria, inadecvarea politicii occidentale este evidentă şi în cazul ISIS, unde intervenţia „limitată” a aliaţilor nu pare să stopeze avansul Statului Islamic, cu atât mai puţin să provoace distrugerea organizaţiei islamiste, acesta fiind scopul declarat al operaţiunii. ISIS în sine este în mare măsură o consecinţă (sperăm) neintenţionată a politicii de sprijin – logistic şi instructiv – pentru mişcările islamice radicale care de-a lungul ultimelor decenii s-au opus unor regimuri percepute de Occident ca inamice.
Dacă în cazul Al Qaida, pentru a înţelege originea acestei organizaţii trebuie să privim spre invazia Uniunii Sovietice în Afganistan de la mijlocul anilor ’80, ISIS a apărut şi a câştigat amploare pe fondul războiului civil din Siria, ca una dintre organizaţiile de rebeli sprijinite de Occident în lupta împotriva regimului Assad. Sunt de notorietate imaginile din 2013 în care John McCain, poate cel mai înfocat susţinător al intervenţiilor militare în Orientul Mijlociu, apare alături de lideri ai Jabhat al-Nusra, organizaţie afiliată Al Qaida.
Declanşarea bombardamentelor aeriene împotriva ISIS ar putea deschide calea unei noi intervenţii terestre în Orientul Mijlociu, în condiţiile ineficienţei acestei operaţiuni până în prezent, motiv pentru apostolii războiului să-şi intensifice eforturile propagandistice, dar şi ca urmare a presiunilor exercitate de aliaţi precum Turcia sau opoziţia „moderată” siriană pentru extinderea intervenţiei şi asupra regimului Assad. Aşa cum subliniază Daniel Larison pe site-ul The American Conservative, situaţia din regiune s-ar complica dramatic în urma unei asemenea decizii pentru că ar putea declanşa represalii şi din partea regimurilor apropiate de Damasc.
O atitudine mai pragmatică din partea Statelor Unite ar fi putut duce la o rezolvare mai facilă a acestei situaţii – asta în cazul în care ISIS ar mai fi existat -, în colaborare cu puterile regionale care aveau tot interesul în stăvilirea unei asemenea ameninţări, în condiţiile în care expasiunea ISIS periclitează în primul rând integritatea statelor vecine. Politica schizofrenică a Statelor Unite în regiune reprezintă însă o consecinţă inevitabilă a aroganţei şi iresponsabilităţii elitelor de la Washington.
Situaţia actuală nu ar fi fost posibilă fără intervenţia din 2003, care a dus la înlăturarea lui Saddam Hussein şi a dezechilibrat balanţa de putere din zonă, consolidând poziţia regimului de la Teheran şi influenţa acestuia în regiune. Tensiunile interetnice din societatea irakiană s-au acutizat după instalarea unor guverne dominate de şiiţi la Bagdad, ajungându-se la situaţia de astăzi în care Irakul este împărţit de facto în trei regiuni după criterii etnice, la teritoriile controlate de şiiţi şi sunniţi adăugându-se regiunea autonomă a kurzilor.
În ciuda acestor gafe repetate, cu consecinţe în mod evident nocive pentru securitatea internaţională, atât timp cât politica externă americană va rezulta din acomodarea agendei ideologice a elitelor de la Washington cu interesele economice şi/sau politice reprezentate de cele mai influente grupuri de lobby din capitala SUA, posibilitatea unei noi intervenţii dezastruoase în Orientul Mijlociu va rămâne o ameninţare permanentă chiar şi în condiţiile în care societatea americană se va menţine pe poziţii contrare.
Autor: Lucian Leca
Sursa: Anacronic.ro