Reconfigurând elementele societăţii concentraţionare, găsindu-şi punţi naturale în toate structurile statului, noua clasă politică românească a întors ţara în braţele propagandiştilor. Politicul are acum aliat orice domeniu, caracatiţa cuprinzând totul. Separarea puterilor în stat a ajuns o expresie lipsită de orice sens.
Criza economică are în România un teren de manifestare perfect. Diminuarea până la limită a democraţiei lasă loc liber oricăror intervenţii, de oriunde ar veni acestea. Sistemul se anunţă tot mai mult lipsit de orice fisură, iar membrii săi sunt parteneri de dialog planetar.Ceea ce îl făcea pe N. Ceaşescu de neclintit reprezintă noua faţă a României. Plasarea politicii româneşti într-o viziune juridică, prin angrenajul unei legislaţii deficitare, anacronice, deseori cu dedicaţie, anulează orice capacitate de renaştere a ţării. Singura alternativă care se prefigurează tentacular este acceptarea lucrurilor aşa cum sunt. Temele democraţiei sunt preluate de tot felul de seminarii de orientare dictatorială. Aş cum comunismul avea armatele sale de specialişti, la fel stau lucrurile acum.
Noi, românii, nu am avut o istorie, nicio cultură a libertăţii, respectându-i, uneori, mai mult pe alţii decât calea spre propria întemeiere democratică. Nicio lecţie, dintre atâtea, nu ne-a fost de folos. Poate de aici ar trebui început. Propaganda politică este pusă prioritar mult înaintea stării de fapt, singura a pune în discuţie perspectivele. Clasa politică de-a lungul timpului a fost mult prea tributară lipsei de caracter şi unor obligaţii contractuale care au adâncit înapoierea populară. Bagajul acesta de sute de ani a ajuns până la generaţiile actuale, puternic refăcut în comunism. Libertăţile promise de comunism au fost un narcotic al cărui sevraj se resimte şi acum, de care se folosesc tot felul de interesaţi. Libertatea de a-l distruge pe celălalt sub motivaţii uneori credibile, ca determinantă a binelui general, a lăsat în urmă o lume care s-a fixat într-o inerţie tot mai resimţită. Reconcilierea cu o asemenea istorie este imposibilă şi fără noimă. Modernizarea României a fost continuu fracturată, mereu abandonată. Experimentând unele reţete improvizate, în speranţa de-a arde etapele, preţul a fost neiertător. Imaginea unei Românii care nu a stat pe loc, contrapusă celei a Occidentului, arată că traumatismul comunist a lăsat urme şi acolo unde nu ne aşteptam. Au fost prea mulţi senini şi ironici, care au funcţionat, la scara succesului uriaş, dând impresia că aceasta ar fi atitudinea corectă. N-aş spune că marile nume ar fi trebuit să emigreze în momentul în care atinseseră o anume reputaţie, dar pasivitatea navetei lor peste graniţele infernului intră în lumina unei complicităţi neiertătoare. Mulţi dintre ei au ajuns fundaţia actualei clase politice de la care obţin aceleaşi favoruri ca în trecut.
România duce în Europa un balast care o menţine încă într-o imobilitate de handicapat. Nu întâmplător, acest statut şi-l revendică unii din familiile politice. Faptul că românii reuşesc să se afirme oriunde, numai în România nu, este singurul punct care poate spune ceva despre potenţialul nostru. Cel din ţară pare a fi aliniat sinucigaş, contaminant, eternei mafii politice.
Autor: Ioan Vieru
Sursa: Cotidianul