Să-și îmbogățească cunoștințele despre cultura, operele de artă făurite de înaintași și să contribuie la păstrarea lor prin cuvânt și prin faptă, să prețuiască tot ce înseamnă valoare netrecătoare – morală, religioasă, artistică, culturală, să contribuie la întocmirea și respectarea legilor de protejare a naturii amenințate de poluare și de exploatarea bunurilor materiale într-un mod necorespunzător, într-un chip de jaf devastator, cu referire specială la terenurile agricole și silvice.
Să cultive în sufletul lor un comportament moral, care promovează demnitatea persoanei umane, a omului – chip al lui Dumnezeu, călăuzindu-se în trăirea vieții pământești de principiile moral-religioase, așa cum au trăit strămoșii noștri. Să aibă conștiința că omul trebuie să trăiască nu numai pentru sine, ci și pentru aproapele său, pe care este dator să-l ajute în lipsurile, nevoile și suferințele sale, să contribuie la eradicarea celor două mari plăgi care terorizează societatea noastră de astăzi: hoția și minciuna.
Să cerceteze cum lucra justiția în țara noastră în vremea regimului comunist și cum lucrează astăzi, să mediteze și la aceste cuvinte din cartea “Gulagu”l de Anne Applebaum, în care se arată cum funcționa justiția sovietică:
„… Soția lui Lev Razgon a fost rearestată și el a vrut să știe de ce. Când i s-a spus că fusese condamnată din nou pentru aceleași
delicte ca înainte, el a cerut în continuare explicații:
– Deja și-a ispășit sentința. Vă permite legea să pedepsiți pe cineva de două ori pentru aceeași culpă? Procurorul s-a uitat uluit la mine. – Bineînțeles că nu. Dar ce are-a face aici legea?”
Aceeași justiție sovietică a funcționat și în România în perioada regimului comunist și aceeași justiție funcționează și azi, după 1989. Tinerii noștri să se ferească de a spune binelui rău și răului bine; să îngenuncheze cât mai des la scaunul de spovedanie; să asculte de părinții lor care i-au născut și crescut, împlinind îndrumările lor în frica și dragostea de Dumnezeu.
Împlinind toate acestea, tinerii vor fi urmași vrednici ai înaintașilor noștri voievozi, oameni de cultură, oameni de rând trăitori cu credință și dragoste de Dumnezeu, de Țară și de Neam. Ei vor trăi cu demnitatea Omului între oameni; vor putea contribui la mai binele țării, al poporului, pentru un trai îmbelșugat, cumpănit, fără risipă, și să nu uite de cuvintele înțelepte ale înaintașilor noștri care spun: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i în țara mea”.
Astăzi suntem victimele unei politici viclene, diabolice, de umilire a demnității naționale, politică despre care spunem că este o altă fațetă a acelei Uniuni Sovietice care a existat și în țara noastră în perioada regimului comunist, o politică de exploatare a oamenilor de către oamenii țărilor europene, numite, în perioada regimului comunist, țări capitaliste. Ni s-au distrus fabricile, produsele agricole ale țării au fost scoase de pe piață și înlocuite cu cele din Occident, toate chimizate, otrăvite; familiile dezmembrate, copiii rămași ai nimănui prin plecarea părinților la lucru în Occident; educația tinerilor – un dezastru moral.
Tinerii noștri au nevoie de o trezire la realitate. În orice loc există Dumnezeu, în orice loc ne putem înălța sufletește.
Să mi se îngăduie să fac o mărturisire: în perioada regimului comunist am fost patru ani stareț la Mănăstirea Putna, apoi, timp de 10 ani, ghid. Tinerii elevi și studenți veneau în număr foarte mare, mai ales după vizita lui Ceaușescu la Putna – prima sa vizită la o mănăstire –, prilejuită de aniversarea a 500 de ani de la punerea pietrei de temelie a bisericii Mănăstirii Putna ctitorite de slăvitul voievod Ștefan cel Mare. Am observat că, în urma celor văzute și auzite în timpul explicațiilor date de ghizi, toți acești tineri se aprindeau sufletește, își luminau mințile și mărturiseau:
„Acum înțelegem că religia nu este opiu pentru sufletul omului; ea înseamnă cultură, înseamnă călăuză morală în trăirea vieții”.
În concluzie, pentru mine personal, Putna rămâne cel mai sfânt loc. Ștefan cel Mare rămâne cel mai bun exemplu, model, dascăl care să ne ajute în trăirea vieții de zi cu zi, așa cum au trăit-o moșii și strămoșii noștri, oameni de rugăciune, oameni de credință, oameni care au trăit nu numai pentru ei, ci și pentru semenii lor, pentru întregul popor român din vremea lor și din toate vremurile – atunci, azi și mâine. Ei au trăit cu demnitate și spirit de jertfire, chiar cu prețul vieții lor, când a fost cazul.
Muncă și liniște!
Rugăciune și credință!
Sursa: Buciumul